TÎLC SHOW

Tot ce-am citit mai frumos (încă mai ţin la această noţiune), în preajma zilei de 1 mai, au fost paginile 209-210 din cartea lui Sorin Preda, Moromeţii – ultimul capitol, în care Aurora Cornu descrie o noapte de revelion lîngă Marin Preda, în urmă cu aproape 60 de ani

Nu e foarte clar ce e în capul celor care insistă să ia români care să le frece băncile, scaunele, canapelele sau ce-or mai avea prin preajma terenului. La FC Masochismenheim e încă loc, dar din ce în ce mai puţin. Probabil că varianta ideală ar fi ca un „Gigi“ să ia o echipă din afară şi să vină cu români cu tot. De genul „Osasuna e numai una“.

Agitaţia dinaintea Paştelui mi-a adus aminte de mulţimea de mici obstacole de care tot românul se izbeşte în calea către un trai pe care şi-l doreşte mai tihnit. Un asemenea obstacol ar fi cozile care încă n-au dispărut. Cozi la bilete pentru spectacole mai sînt şi prin Occident, şi asta nu-i chiar rău. Dar cozi la ieşirea de la teatru nu cred să mai fie pe undeva.

Havel-ul nostru a fost Iliescu, singurul care se mişca precum peştele în apă în această masă descătuşată şi amorfă, în acelaşi timp. Comparativ cu el, contracandidaţii săi istorici ar fi picat cu brio examenul la marketing electoral din anul doi al oricărei facultăţi de ştiinţe politice de azi. Iar rezultatul a fost cel pe care îl trăim încă...

Conform celor stabilite din timp, şi anume că trebuie să ne asumăm condiţia noastră umană şi intelectuală, aceea că nu sîntem decît doi instrumentişti – un contrabasist şi un saxofonist – urmăriţi de două bande de gangsteri hotărîţi să ne ciuruiască

În filozofia spectaculară a modului în care percepeam lumea liberă, înainte de 1989, Occidentul era forma supremă a spectacolului civilizaţiei. Era o reprezentaţie uriaşă la care nu aveam voie să tragem cu ochiul, dar pe care o consumam, de la distanţă, prin toate mijloacele pe care le găseam la îndemînă.

Gimnastica românească, cu medaliile, gloriile şi vedetele ei de „un metru şi patruzeci“, este cea mai bună ilustrare a ceea ce Lucian Boia numea cîndva „dorinţa românilor de a-şi trăi viaţa prin exponenţi şi cine poate fi mai bun pentru asta decît un campion al sportului?“.

A fost o zi foarte lungă. Plecat de la Otopeni aproape de prînz, am aterizat pe JFK tot pe la prînz, în aceeaşi zi. Cele şapte ore diferenţă de fus orar coincideau aproape perfect cu durata zborului, aşa că timpul petrecut în avion dispărea ca într-un fel de buclă.

Adăugat de Ariadna la data de 29 martie 2011 07:03:54: „«supremul lux... să te poţi eschiva din calea bunăstării şi a misticii acesteia» – greşiţi amarnic, cei care i-aţi dat exemplu nu renunţă la bunăstare, vor să schimbe ritmul şi, deci, cadrul de viaţă, dar vor să aibă o viaţă confortabilă în continuare. Adică doar schimbă mistica bunăstării, nu îi întorc spatele.

Memoria începînd să mă lase, sînt în curs de a-mi stabili o listă de fapte, oameni, zile, minute şi vorbe pe care nu am voie să le uit, orice mi s-ar întîmpla. Poate să pară comic, tragic, inutil – nimic nu mă descurajează; am pus lista pe un perete şi din cînd în cînd, uşor alarmat, îi adaug cîte un rînd.

Cine să fie preocupat, după Revoluţie, de misiunea, de viziunea, de valorile instituţiilor statului, de reconstruirea simbolisticii naţionale? Cine să piardă vremea cu inginerii subtile şi cu preocuparea de a alcătui, în paralel cu reformarea instituţiilor, o estetică a sistemului? Din nefericire, se vede de prea multe ori felul primitiv în care ne-am mulţumit să acceptăm lucrurile.

Ce se întîmplă la Oltchim Rîmnicu Vîlcea e în firea lucrurilor de pe la noi? Dacă e vorba de combinat, cred că trebuie întrebat chiar Constantin Roibu, cel mai vechi manager în funcţie din România alături de Mugur I. şi Mircea S. Dacă e vorba de handbal, răspunsul e acelaşi.

„Ce-i aia BOB, tovarăşe student?“ „Biroul organizaţiei... de partid“, am bîiguit eu. „Dumneata ironizezi instituţiile partidului“, a ţipat ea. „Ei bine, nu-ţi dau nici un fel de aprobare. Altădată să înveţi cum se pronunţă corect numele organizaţiilor partidului nostru.“ M-a dat pe uşă afară, fără nici un drept de apel.

Am fost întrebat zilele acestea – şi m-am întrebat şi eu – cum se explică îmbulzelile isterice de la „reducerile“ din supermagazine, la care am asistat cu toţii în faţa televizoarelor. Sărăcia, „greaua moştenire“ a cozilor comuniste, mai recentele porniri de concurenţă sălbatică etc., toate acestea sînt departe de a da o explicaţie mulţumitoare.

Situaţia în fotbalul românesc e gravă, dar stabilă.  Situaţia – de la naţionala adultă pînă la juniori şi copii – e penibilă, dar stabilă. Totul e stabil în fotbalul românesc, pe plan intern şi extern – din cauză că cei care îi conduc destinele sînt stabili în fotoliile, statele lor de plată şi afacerile aferente, de peste două decenii.

Mulţi dintre „emanaţii“ Revoluţiei din decembrie 1989 au considerat că simpla preluare a puterii, de la Partidul Comunist, ar putea fi suficientă pentru revenirea României în rîndul democraţiilor. E un lucru bine ştiut că în interiorul noii puteri şi-au făcut loc cei care „aveau experienţă“ în politică şi în administraţie.

„Aoleu!“ Asta s-a auzit atunci cînd primul fotbalist român născut după 1989 a intrat în lotul echipei naţionale. Pentru că antrenorii, preparatorii fizici şi medicii păstrează caietele scrise cu creioane HB, moştenire de dinainte de era digitală. Specialiştii pot compara performanţele fizice sau tehnice ale diverşilor sportivi cu care au lucrat.

„Hai, domnule, că nu o să alegem noi preşedintele dintre ai noştri. Nu ne lasă nimeni să facem asta. Sînt interese prea mari în joc.“ „Totuşi, trebuie să încercăm, să nu pornim de la ideea preconcepută că nu vom reuşi. Dar, oare vrea cineva de la noi să fie preşedinte? Cine îşi asumă riscul să candideze? Domnu’ Vitalie, de la doi?“

Recentul raport al ICCV asupra calităţii vieţii din România în 2010 nu este deloc îmbucurător, dar nici surprinzător: peisaj de recesie, asemănător cu 1999 – care a fost însă, din multe puncte de vedere, cel mai rău an din postcomunism. După cum ştim deja, aveam încă din 2008 cel mai scăzut nivel de salarizare din Europa.

Un prieten – la care ţin cît la mine însumi – a fost diagnosticat cu o ocluzie a arterei femurale; operaţia – lărgirea arterei – nu e foarte dramatică şi se numeşte angiografie. Mi-a spus că s-a dus la angiografie foarte liniştit fiindcă prima lui iubită, la 11 ani, se numea Angi.

Vreme de mulţi ani, pentru noi, libertatea nu a avut contururi precise. Viziunea noastră asupra libertăţii a fost, în cele mai multe cazuri, conjuncturală. Eram liberi în diferite situaţii, pe bucăţi, niciodată în întregime. Problema multora dintre noi era să ni se dea de mîncare şi să fim un pic lăsaţi în pace.

Sportul nu mai e o senzaţie, ci o ocupaţie, precum construcţia de maşini sau fabricarea eugeniilor pe bandă rulantă. O asemenea industrie nu poate funcţia doar cu literatura, ba chiar prea puţin. Ea cere matematică grea, electronică fină şi practici de genul celor ale agenţilor de bursă, care dau verdicte după cum defilează cifrele.

Rezervarea fusese făcută cu multe zile înainte. Urma să ne întîlnim cu ghidul la 7 seara, în holul unui hotel. Adresa era întortocheată, a trebuit să urcăm pe o străduţă în pantă şi foarte alunecoasă. Era frig rău, ne ieşeau aburi din gură, nările se lipeau. Radu mă întreba întruna cît mai avem. Pe afară nu era nici ţipenie de om şi n-aveam pe cine întreba. Elveţienii intraseră deja în case.

– Draga mea, am ajuns o societate de parveniţi! oftează bătrîna doamnă. – Într-un fel, toate ţările postsocialiste sînt societăţi de parveniţi… îi replică prudent tînăra franţuzoică, încercînd să n-o jignească.

Pentru că nu pot fi idilico-angelic ascultîndu-l, cred că e o datorie de obiectivitate să consemnez ideile cu care Adam Michnik contrazice corectitudinile noastre politice, de dreapta şi de stînga, conformismele şi comodităţile noastre, numite concis de Andrei Pleşu „experienţa românească“.

De atîta amar de ani îi tot dăm dreptate, resemnaţi, lui Titu Maiorescu. Recunoaştem că avem o problemă cu formele fără fond, şi adevărul e că, la urma urmei, ca orice diagnostic conştientizat şi recunoscut, treaba e cumva acceptată şi fixată în imaginea pe care o avem despre noi înşine.

Nu de la Mitică şi nu de la Mititelu a început decăderea şi nici măcar umorul Universităţii Craiova. Povestea erodării e mai veche şi din cartea ilustrată a destrămării mitului Craiovei fac parte George Constantin Păunescu, fraţii Ilinca, Gigi Neţoiu şi alte personaje care nu spun mare lucru publicului Dilemei vechi.

O cruce din fier forjat în parcul IOR din Titan, care amintea de moartea unui tînăr înecat în apele lacului, a dispărut. În locul ei a rămas o mică groapă. Nu cred că a fost furată pentru fier vechi. Nu e exclus însă ca ea să fi fost scoasă din motive şantieristice, pentru a nu strica aliniamentul celor un milion de bănci şi coşuri de gunoi de lemn care sînt montate în zonă.

Enumăr în minte cunoştinţele care au lăsat totul în Bucureşti şi s-au mutat de curînd în provincie, în vreun sat sau la umbra unui copac... Le pierd şirul, dar realizez că sînt din ce în ce mai multe. Vise devenite realitate, vise despre care aud tot mai des, vise cu care am umplut şi eu zeci de pagini de schiţe şi proiecte, dar n-am avut niciodată curajul să fac pasul decisiv.

Stimate lucrătoare şi stimaţi lucrători din serviciile multilateral dezvoltate, dacă aveţi copii vă rog să luaţi în considerare acestă povestioară: un copilaş italian, în vîrstă de patru anişori, mergea prin sătucul lui, să se joace, să se plimbe, să-şi vadă şi el de-ale lui, ca orice om la patru ani.

„Emanaţii“ Revoluţiei au ştiut una şi bună – întîi preluăm puterea şi inventarul Partidului Comunist, pe urmă ’om mai vedea. Prima parte a scurtei liste de priorităţi s-a rezolvat încă din ultimele zile ale lui 1989. Cea de-a doua parte însă, cea în care mai era de văzut cîte ceva, îşi aşteaptă şi azi o rezolvare.

Popicarii trăiesc o dramă permanentă, care-i strînge în ei înşişi: au cele mai multe victorii din istoria sportului omenesc, dar nu-i bagă nimeni în seamă. Din cînd în cînd, fascinaţi de frumuseţea unei lumi secrete, jurnalişti loviţi cu leuca excentrismului se îndrăgostesc de această ocupaţie comunală şi purced la un forcing redacţional.

Era o masă la care cîteva seri la rînd au stat nişte domni cu părul alb. Vreo 12, ca apostolii. Unul dintre ei era mai tînăr, şedea în capul mesei şi, vorba cuiva, părea din alt film. Domnii erau distinşi, subţirei, sportivi, cu mîini fine trecute probabil pe la manichiurist, purtînd ochelari scumpi, cu rame şic, genul de care, la prima vedere ai fi zis că sînt profesori de liceu printr-un curat orăşel german.

O blondă cu ie strînsă pe trup îi cîntă, cît se poate de popular, poliţistului care se face că o controlează:  Dă-o-ncolo de lege, Că poate ne-om înţelege! Decăderea folclorului? Da, se poate spune şi aşa, cu un zîmbet în colţul gurii sau o lacrimă în colţul ochiului, după firea omului.

Stimaţi domni şi doamne din Serviciile multilateral dezvoltate;de cîte ori aud, ca aseară, la Craiova, în timpul meciului Universitatea-Steaua, strigătura ancestrală: „Hoţii, hoţii!“, adresată fie arbitrului, fie lumii întregi, îmi apare în faţa ochilor cel care e căutat insistent şi patetic, de un miliardar din Milano căruia i s-a furat din hangar, un balon.

Diurn, sau măcar pe parcursul celor opt ore de lucru, eram cetăţeni ai Republicii Socialiste România. Nocturn însă, evadînd imaginar, eram în inima îmbulzelii de la Woodstock, în studiouri de înregistrări, alături de Jimmy Page şi Robert Plant, sau pe străzile în pantă de la San Francisco, încercînd să ţinem pasul cu Steve McQueen, angajat într-o legendară urmărire.

E nevoie de pîrtii, de săli pentru hochei şi patinaj şi de o pistă nouă de bob, cea de la Sinaia fiind în bună parte distrusă. Nici n-a început repartizarea banilor de la Guvern că primarii şi abonaţii la construcţii din bani publici i-au şi împărţit. În numele olimpismului a început o vîltoare a Mac Contractelor care i-a tulburat pe responsabilii sportivi.

La vreun an şi ceva după Revoluţie m-am nimerit într-un grup de vreo şapte oameni adunaţi întîmplător de nişte convingeri politice asemănătoare. Un constănţean ne invitase la o plimbare cu un mic iaht pe Siutghiol. Ajunşi la chei, am descoperit că era mai degrabă o iolă îngustă cu un catarg şi doar o singură pînză triunghiulară. N-am fi încăput toţi, dar cîţiva s-au arătat imediat dispuşi să rămînă pe mal.

Universitatea colegială, inventată de bătrîna Europă, a murit, iar legea românească a învăţămîntului este bine văzută de noua Europă pentru că se înscrie hotărît în acest trend managerial şi corporatist. Micile şopîrliţe dîmboviţene prin care politrucii educaţiei noastre îşi plătesc poliţe sau îşi fac servicii reciproce nu interesează pe nimeni. Bologna must go on!

La sărbătorirea majoratului Dilemei vechi, la Teatrul „Nottara“, scrisului dvs. i s-a făcut o emoţionantă declaraţie de dragoste din partea unei doamne. Am fost la cîţiva metri de dînsa şi am văzut cît de emoţionată era.

Dincolo de marile spectacole dedicate Stejarului din Scorniceşti, de odele închinate Campionului Păcii şi Savantei de renume mondial, de presa alunecată patologic în cultul personalităţii şi, în sfîrşit, dincolo de delirul generalizat al întregului mecanism de propagandă, Partidul Comunist Român ne-a creat un context simbolic foarte bine pus la punct.

E timpul ca suporterii să nu mai fie discriminaţi, să-i privim ca pe semenii noştri. A-i separa de grupurile de spectatori moderni, adaptaţi zilelor noastre pe cei încremeniţi în alegeri animalice, vieţuitoare torturate de nevoi contra naturii tolerante a planetei înseamnă a-i abandona propriilor porniri, a-i condamna să-şi perpetueze boala.

Coboram pe schiuri un drum şerpuit de deasupra Oëtz-ului, în inima Tirolului. Era ultima tură şi ne pregăteam să încheiem cu o bere la Ochsengarten, staţia de jos a telegondolelor roşii. Acolo, printre brazii din vale, la marginea şoselei care duce la Kühtai, ştiam o căbănuţă din bîrne, un local foarte simplu şi vesel, din acelea unde se petrece în clăpari. Intrarea se făcea printre nămeţi.

Cînd eram prin liceu, m-a impresionat foarte mult Sfidarea mondială a lui Jean-Jacques Servan-Schreiber, proaspăt apărută la Editura Politică. M-a impresionat mai ales pentru unul dintre lucrurile discutate acolo şi pe care l-am ţinut minte pînă în ziua de astăzi: Japonia investea la acel moment un procent astronomic din PIB-ul său pentru elaborarea strategiei sale de educaţie naţională pe cîteva decenii; iar pentru asta îşi propunea să se pregătească alţi cîţiva ani buni.

Vin de la telexurile lumii care bat insisificat pe biroul meu. În urmă cu un minut am anunţat această ştire care m-a făcut să-mi iau căciula, paltonul şi să alerg pînă aici, pe marile bulevarde. În primele ore ale eliberării, populaţia din Kuweit-City a ieşit pe străzi purtînd steaguri americane pe care era portretul cui?

2010 a fost primul an în care Bucureştiul n-a dat României nici o campioană, la nici un sport de echipă. Voleiul, rugby-ul, handbalul, poloul şi baschetul, de fapt toate „ulu-rile“ care ne aspiră pasiunile, fie că e vorba de echipele de fete sau de cele de băieţi, toate aşadar s-au încoronat în Provincie.

În ordinea simbolică a comunismului românesc aveam cîteva certitudini de neocolit, cîteva repere mari, în jurul cărora gravita, cu mai mult sau mai puţin entuziasm, întregul popor.

Aşa cum scriam şi acum o săptămînă, am descoperit că schiatul în Austria a devenit pentru români un adevărat fenomen de masă. E vorba de peste 150 de mii de conaţionali care practică sportul ăsta în fiecare iarnă. Nu-i mai pun la socoteală pe cei care merg în nordul Italiei, sudul Germaniei, Slovenia, Slovacia, Elveţia sau Franţa.

Povestea are însă origini mult mai vechi, fiind un soi de fosilă vie de arheologie socială, spectaculoasă tocmai prin dăinuirea ei încăpăţînată. Repulsia „ţăranului“ faţă de „negustor“ pare să se înscrie astfel în practicile mult mai vechi de marginalizare strategică a „meşteşugarilor“ de către societatea noastră ţărănească – şi nu doar a noastră.

Viaţa mea e strîns legată de existenţa blocurilor de gheaţă, sînt prizonierul unei anumite imagini cu privire la aceste enormităţi făurite şi puse în circulaţie de natura, zice-se, impasibilă;  eu văd în aisberguri, monstruoase şi fascinante vise ale firii, uriaşe modelări ale nebuniei ei, o transfigurare fantastică a norilor, a cutremurelor şi a pustiurilor ei într-o îngheţare albă, mată şi vrăjită.