Bosfor și Dardanele

La vreun an şi ceva după Revoluţie m-am nimerit într-un grup de vreo şapte oameni adunaţi întîmplător de nişte convingeri politice asemănătoare. Un constănţean ne invitase la o plimbare cu un mic iaht pe Siutghiol. Ajunşi la chei, am descoperit că era mai degrabă o iolă îngustă cu un catarg şi doar o singură pînză triunghiulară. N-am fi încăput toţi, dar cîţiva s-au arătat imediat dispuşi să rămînă pe mal. Pare-se că acea coajă de nucă nu le inspira prea multă încredere. În barcă ne aştepta o fată uscăţivă, cu părul foarte lung, desculţă şi cu blugii suflecaţi deasupra gleznelor. După ce ne-a indicat fiecăruia cu fermitate locul pe care să ne aşezăm, a desfăcut cu mişcări iuţi şi îndemînatice parîma care lega ambarcaţiunea de ponton. Ea avea să ne fie căpitanul care să ne conducă pe suprafaţa alburie a lacului.  

În cîteva secunde după dezlegarea parîmei eram deja la metri buni de ţărm şi m-am simţit ca după o decolare cu avionul, cînd, la doar cîteva secunde de la desprinderea de pe pistă, vezi deja casele undeva departe, în jos, ca nişte cutii de chibrituri. Vîntul umfla pînza şi o vreme am tăcut cu toţii ascultînd fîşîitul, ca de hîrtie, al carenei alunecînd pe suprafaţa apei. Fata – „musa“, cum îi zicea constănţeanul – se strecura cu agilitate între cîrmă şi catarg, tot repetînd anumite operaţiuni: cînd fixa cîrma şi fila scota, cînd fixa scota de tacheţii de pe bord şi se întorcea la cîrmă pentru a-i mai corecta unghiul cu cîteva grade. Mă uimeau nodurile rapide pe care le făcea de fiecare dată. Pe atunci nu citisem Un port la Răsărit. 

Lîngă mine se aşezase o cucoană de vreo 50 de ani, cu ochi sclipitori, care îmi spunea deja pe nume, deşi eu încă nu aflasem cum o cheamă. Părea că ar dori să-mi dezvăluie dintr-o răsuflare întreaga ei viaţă. A început prin a mă iscodi cu nişte întrebări despre spirit. Ştiam eu oare cît de departe poate ajunge spiritul uman? Cum se pot lărgi graniţele? Mi-ar plăcea să vizitez India? Citisem oare toate cărţile lui Mircea Eliade? Doar La ţigănci, i-am răspuns abrupt, încercînd să nu scap din priviri manevrele pe care le făcea „musa“. Cucoana continua însă cu perseverenţă. Mi-a spus că face yoga de vreo 30 de ani şi că a ajuns la nişte performanţe la care oamenii de rînd nici nu visează. Nu yoga dintr-ăla de care ştiu să facă europenii, ci yoga de la sursă, de esenţă pur orientală. În timp ce cuvintele-i curgeau din gură compact şi fără variaţii, ca o pastă dintr-un tub fără sfîrşit, mă sfredelea cu privirea într-un fel care mă făcea să mă simt tot mai inconfortabil. Noroc că „musa“, care pînă atunci fusese şi mută, a întrerupt-o spunînd că a venit momentul să ne arate cum se face o voltă în vînt. Mi-aduc aminte că manevra a fost cu adevărat spectaculoasă şi că fata ne-a atras atenţia că trebuie să ne ferim să nu ne lovească ghiul. 

Barca s-a răsucit, cu toţii ne-am balansat periculos, dar cucoana de lîngă mine a rămas tot lîngă mine şi a continuat. Mi-a spus că vrea să-mi mărturisească ceva, dar cu condiţia să nu o cred nebună. N-am apucat să reacţionez însă, că ea deja a început a-mi povesti cum odată a intrat în transă şi a început să zboare. Şi cică s-a ridicat deasupra Dobrogei şi a început o călătorie pe deasupra plajelor şi apoi peste apele mării albastre, înspre sud, nu cu trupul, bineînţeles, ci cu spiritul. A zburat aşa la înălţimi de sute şi mii de metri, într-o stare de beatitudine desăvîrşită, pînă cînd a văzut Bosforul şi Dardanelele. Între timp, barca noastră brăzda micile valuri ale Siutghiolului, cu viteză destul de mare. Cîrma şi vela erau fixate, iar „musa“ se instalase comod la prova, cu capul dat pe spate şi pletele în vînt. Era într-adevăr o poză şi mi-aduc aminte că mă întrebam dacă atitudinea şi îndemînările unei femei pot compensa lipsa unor trăsături frumoase. Mai era şi o altă întrebare acolo: Mărturisirile stranii şi insistente ale unei cucoane mult mai în vîrstă pot avea efecte seductive? La ambele întrebări, răspunsul vag din mintea mea era mai degrabă nu. Asta n-a împiedicat-o pe „musă“ să revină la cîrmă uimindu-ne în continuare cu îndemînările ei şi nici pe cucoana cea cu ochi sclipitori să-mi descrie mai departe cum arătau de sus Bosforul şi Dardanelele. Mi-a spus apoi cum, ani mai tîrziu după acea experienţă, cînd chiar a avut ocazia să zboare pe acolo cu avionul, a recunoscut totul. Realitatea fizică – spunea ea – se suprapunea perfect peste viziunea spirituală, ceea ce n-a surprins-o însă deloc. Nu ştiu de ce, am avut atunci o reţinere în a o considera total nebună. Şi mi-am adus aminte de ea recent, în timp ce priveam Bosforul şi Dardanelele, navigînd în spaţiul virtual pe Google maps, varianta satellite.