Trei husky, doi fraieri și un prost

Rezervarea fusese făcută cu multe zile înainte. Urma să ne întîlnim cu ghidul la 7 seara, în holul unui hotel. Adresa era întortocheată, a trebuit să urcăm pe o străduţă în pantă şi foarte alunecoasă. Era frig rău, ne ieşeau aburi din gură, nările se lipeau. Radu mă întreba întruna cît mai avem. Pe afară nu era nici ţipenie de om şi n-aveam pe cine întreba. Elveţienii intraseră deja în case. Prin unele geamuri mari şi clare se vedeau interioarele luminate. Case particulare sau pensiuni? Nu ştiam, dar ne fascinau candelabrele de cristal strălucitoare sau veiozele răspîndind prin abajururile fine o lumină blîndă deasupra unor canapele bej de piele sau fotolii de lemn pe care zăceau aruncate cuverturi miţoase. Un cuier în formă de copac cu ceasuri moi prin „crengi“, o masă de bucătărie ovală cu şase scaune de jur împrejur, ovale şi ele. Living-uri enorme şi tablouri pe măsură, abstracte, pictate în culori senzaţionale, chiar aşa cum le vedeam de la depărtare, de peste gard.

Acolo, la marginea pădurii şi la poalele unor munţi copleşitori, printre nămeţi şi pe geruri năprasnice era loc pentru artă, confort şi chiar lux.   Am ajuns în faţa hotelului. Nici urmă de sanie. Am intrat şi l-am întrebat pe recepţioner. A avut o ezitare de parcă n-ar fi ştiut prea bine despre ce e vorba. În cele din urmă, ne-a recomandat să aşteptăm. „Omul va veni în curte, o să-l vedeţi. Pînă atunci vă pot oferi un ceai.“ L-am refuzat, gîndindu-ne că nu vom apuca să-l bem. Se făcuse deja ora 7 şi ne gîndeam că nu prea poate fi vorba de întîrziere. Totuşi, am mai aşteptat vreo zece minute. La un moment dat, am ieşit afară, privind nesiguri în jur, de teamă că greşiserăm locul. Am auzit un scurt fluierat şi am văzut un tip coborînd strada cu mîinile în buzunare. Măsliniu la faţă, cu alură de indian sau poate de nepalez, ne-a privit atent înainte să scoată vreo vorbă. Ni s-a adresat apoi într-o engleză ciudată, spunîndu-ne că pînă la sanie trebuie să mergem vreun kilometru pe jos. Nu voia să intre cu ea în staţiune din pricina cine ştie căror reguli locale stricte care îl împiedicau să circule pe stradă cu un vehicul tras de cîini. Am pornit împreună la deal, în ritmul lui nepalez, în care el ne putea pune întrebări, dar noi nu prea reuşeam să răspundem decît monosilabic, din cauza efortului. „Aţi mai mers vreodată cu sania trasă de husky?“ „Nu.“ „Ştiţi cum arată un husky?“ „Da.“ „Am înţeles că sînteţi din România?“ „Da.“ „Cît e de departe de Elveţia?“ „Vreo două mii de kilometri. Două zile cu maşina.“ „E lîngă Rusia, nu-i aşa?“ „Hm...“ „Aveţi şi o limbă foarte apropiată de rusă, din cîte îmi dau seama.“ „Ba, nu. Doar că zicem da, ca şi ei.“ „Voi aveţi munţi acolo? Aveţi pîrtii de schi, ca aici?“ „Avem, dar nu chiar ca aici.“ „Am înţeles. Sînteţi săraci.“ Am tăcut, dar mi-a venit în gînd preţul piperat pe care deja i-l plătisem pentru plimbarea cu sania. Casele s-au terminat şi am ajuns la marginea pădurii. De un gard era legată sania. Arăta ca un fel de şezlong de lemn. Cei trei cîini s-au ridicat în picioare gudurîndu-se. „Atenţie, nu sînt cîini de companie, sînt destul de sălbatici. Puteţi să-i mîngîiaţi, dar nu cu mănuşa şi doar după ce-i lăsaţi să vă miroasă. Ea e Hara, el e Iri (!) şi el Hani, care nu e chiar husky, e corcit cu un lup alsacian, dar e cel care ştie să le dea direcţia. Ceilalţi doi doar trag.

Acum nu ne putem sui în sanie, o să mergem pe lîngă ea pînă aproape de pîrtia de schi.“ Din motive pe care nu le-am înţeles prea bine, am mai făcut vreun kilometru pe jos, pe lîngă sanie, printr-o zăpadă pufoasă care ne trecea de marginile bocancilor. În ăst timp, nepalezul ne-a povestit cît de greu sînt de crescut cîinii de tracţiune, cîtă carne mănîncă şi cîtă energie consumă ca să tragă o sanie. Gîfîind pe lîngă ei, încercam să-mi amintesc cîtă carne mîncaserăm noi la masă. 

În sfîrşit, omul ne-a făcut semn că ne putem urca în sanie. Stăteam aproape unul peste altul într-o poziţie cît se poate de inconfortabilă iar ghidul s-a urcat cu picioarele pe bara din spate ţinînd în mîini un snop de hăţuri cu care dirija cîinii. Nu mi s-a părut că aceştia îl ascultau prea bine. Era mult mai rău decît în sania trasă de iapa Isabela a lui Gheorghe din Ciocanu. Direcţia era cu totul imprecisă iar şezlongul numit sanie se clătina în stînga şi în dreapta ca o barcă pe valuri, mereu gata să se răstoarne. Am traversat pîrtia de schi, la lumina reflectoarelor. Monitorii de la şcoală pregăteau serbarea săptămînală. Unul făcea telemark şi ghidul ne-a întrebat cu superioritate dacă am mai văzut aşa ceva. La un moment dat, cei trei cîini au început să se ia la harţă între ei. Omul nostru s-a dat jos de pe sanie, să-i despartă şi să le descurce hamurile. Am mai mers vreo trei minute şi pe urmă iar ne-a zis că trebuie să coborîm. Am parcurs un alt kilometru pe picioarele noastre, pînă cînd am ajuns înapoi la gardul unde găsisem sania legată. Ora se terminase. Nepalezul ne-a întrebat dacă ne-a plăcut, iar eu, din politeţe, am zis că da. Am schimbat vreo două impresii în română, şi cu Radu. Ascultîndu-ne, omul a zis: „Voi poate că nu ştiţi, dar limba voastră chiar seamănă cu rusa“. I-am răspuns că aşa o fi şi apoi mi-a dat prin cap să-l învăţ cel mai popular salut românesc. L-am strîns pe Radu de mînă şi am pronunţat salutul pe care i-am recomandat să-l folosească atunci cînd se mai întîlneşte cu vreun român: „Sînt prost“. Figura i s-a luminat brusc a înţelegere şi o clipă mi-a fost teamă. Dar el a zis: „Prost vine din germană“. „Da, da“ i-am răspuns eu pe ruseşte.