Costumul, rolul social și spectacolul instituțiilor

În filozofia spectaculară a modului în care percepeam lumea liberă, înainte de 1989, Occidentul era forma supremă a spectacolului civilizaţiei. Era o reprezentaţie uriaşă la care nu aveam voie să tragem cu ochiul, dar pe care o consumam, de la distanţă, prin toate mijloacele pe care le găseam la îndemînă. Neavînd acces la spectacolul în sine, ne însuşeam cu aviditate, cu disperare, prin gaura cheii, toată desfăşurarea simbolistică pe care o întrezăream dincolo de Cortina de Fier. Practicam cele mai diverse forme de evazionism simbolic, încercînd să umplem golul de libertate de la noi, cu semnele lumii civilizate, cu urme de recuzită simbolică şi cu fragmente de spectacol conservat în cărţi, filme, muzici, reviste, haine. Jucam, fără să vrem, în marea reprezentaţie naţională a construirii societăţii socialiste multilateral dezvoltate, dar evoluam, în paralel, şi în spectacolul lumii libere, în care ne refugiam imaginar.

Odată cu Revoluţia din 1989, am renunţat la orice element spectacular care ne amintea de perioada comunistă. Orice formă de rigoare simbolică ni s-a părut, din acel moment, o reminiscenţă a dictaturii. N-am mai vrut să auzim de instituţii care funcţionează în clădiri simbol, de uniforme şcolare, de simbolistică instituţională şi naţională, de valori transfigurate în semne capabile să adune comunitatea în jurul lor. Am prizat libertatea cu aviditatea naufragiatului care e salvat în ultimul moment. Şi am crezut că libertatea se construieşte de la sine, se alimentează din definiţia ei, neavînd nici o legătură cu stabilirea unei noi ordini. Fără să ne dăm seama, în entuziasmul general, am aruncat la gunoi, peste noapte, exact ceea ce preţuiam la spectacolul libertăţii occidentale, pe care o prizam ilicit în perioada comunistă. Am aruncat peste bord tocmai ceea ce admiraserăm adineaori. Ordinea simbolică şi spectacolul desfăşurării ei sociale.

În bucuria delirantă a redescoperirii libertăţii, n-a mai fost loc pentru nici o formă de reconstruire a rigorii în care se păstrează orice tezaur de valori comune. De multe ori, nostalgicii regimului comunist, compatrioţii care deplîng felul sălbatic, în care se trăieşte azi, suspină, de fapt, după ordinea simbolică a vremurilor de odinioară, după claritatea apartenenţei la un tip de comunitate, după limpezimea reperelor care le asigurau protecţia simbolică elementară, sprijinul de care are nevoie fiecare dintre noi pentru configurarea unui rudiment de identificare şi de apartenenţă. Nu frustrarea că „acum sînt de toate, dar n-ai bani să cumperi mai nimic“, nu nivelul de criminalitate, şi nici măcar degringolada politică nu joacă cel mai important rol în căderea cataleptică a contemplării „binelui“ care palpita în Epoca de Aur. Nu perversul instinct al egalitarismului îi excită, în primul rînd, pe bocitorii lui Nicolae Ceauşescu. Sînt toate acestea la un loc, dar la care se adaugă o frică greu de exprimat a celor care se simt părăsiţi de protecţia simbolică, de ocrotirea unor semne care le dau încredere şi sentimentul apartenenţei. Nu doar absenţa mîinii de fier a regizorului care conduce spectacolul în care jucăm e prilej de lacrimi amare pentru trecutul pe care l-am pierdut. Istoria contemporană ne demonstrează că tătuci ai naţiunii s-ar mai găsi. Ceea ce nu se găseşte e coerenţa viziunii asupra spectacolului, lipsa de preocupare pentru calitatea decorului şi a costumelor, care creează confortul verosimilităţii, în interiorul căreia se poate juca rolul social. În libertate, mimarea e net diferită de joc, detaliile se văd şi se simt infinit mai bine. Iar vechea noastră obişnuinţă de a mima, vechile îndeletniciri de evazionism simbolic şi instinctul fofilării încă ne opresc intrarea, măcar mulţumitoare, în rol.

Mimarea jocului instituţional contribuie radical la proasta calitate a spectacolului. Fluturarea cătuşelor şi libera circulaţie a probelor din dosare pe la televiziuni, demonstraţiile publice de susţinere a infractorilor şi simpatia, mai mult sau mai puţin ascunsă, pentru haiducie sînt semne evidente, nu doar ale pierderii contactului cu natura ordinii, ci mai cu seamă ale lipsei de verosimilitate a spectacolului instituţional, lipsit de fundamente simbolice îngrijite şi dezvoltate în timp. Se preferă un joc ieftin, facil, o şopîrleală cu rădăcini adînci, care se hrănesc din straturi profunde, nu doar din istoria recentă.

Un exemplu al spectacolului instituţional, pe care-l putem găsi la îndemînă, e situaţia uniformelor şcolare şi a branding-ului instituţiilor de învăţămînt. Într-o lume avidă de coerenţa palpabilă a sentimentului identificării, uniformele şcolare specifice fiecărui liceu în parte, iconografia instituţională, calitatea estetică a paginilor web şi toate celelalte elemente de branding interior din universul unei instituţii de educaţie ar face minuni, cu condiţia să fie de foarte bună calitate. Sigur că elementul central e calitatea profesorului, dar nivelul spectacolului în care acesta evoluează e esenţial pentru baza de la care pleacă discuţia. Exemplul se poate extinde asupra oricărei instituţii, indiferent de natura ei. Însă obsesia, justificată altminteri, existenţei eterne a lanţului de complicităţi şi slăbiciuni opreşte, din start, orice putere de configurare a unei viziuni coerente şi aplicabile. Dacă se începe cu imaginea de ansamblu, urmează tirania contraexemplelor punctuale. Dacă se aleg exemplele punctuale cele mai potrivite, urmează tirania contraexemplelor generale. Totul moare în delirul unor dezbateri isterice în care se trece, de la continuitatea daco-romană, la cazul Roswell. Pînă la urmă, toată lumea oboseşte şi abandonează. Iar la sfîrşit, discret, pe uşa din dos, întotdeauna apar, după caz, un nepot, un văr sau un consătean care „se pricepe“. De regulă, lor li se încredinţează, în ultimul moment, misiunile vizionare.

(va urma)

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.