Cum ne mai pierdem vremea

Agitaţia dinaintea Paştelui mi-a adus aminte de mulţimea de mici obstacole de care tot românul se izbeşte în calea către un trai pe care şi-l doreşte mai tihnit.

Un asemenea obstacol ar fi cozile care încă n-au dispărut. Cozi la bilete pentru spectacole mai sînt şi prin Occident, şi asta nu-i chiar rău. Dar cozi la ieşirea de la teatru nu cred să mai fie pe undeva. Şi nu mă refer la aşteptarea de la garderobă, ci la coada de la parcarea de sub Teatrul Naţional. Spectatorii ieşiţi din sală aşteaptă uneori şi peste o jumătate de oră, înşiraţi la automatul de plată al parcării. Cu cît coada e mai lungă, cu atît timpul de şedere în parcare e mai mare şi tot aşa creşte şi suma de plată. Nu mai pun la socoteală că unii se aşază la rînd lăsînd maşina cu motorul pornit, şi atunci acel subsol devine de-a dreptul periculos. Automatul e şi foarte pretenţios, refuză bancnotele care nu sînt absolut perfecte (şi cîte bancnote nu sînt puţin îndoite?).

Mai sînt apoi şi rateurile cititoarelor de coduri de bare de la casieriile magazinelor, mult mai frecvente decît prin alte părţi. Cozi la hipermarketuri se fac oricum şi din cauza economiei de personal şi pentru că, în lipsa magazinelor de cartier, multă lume e obligată să se înghesuie în marile centre comerciale.  Apoi, se închide sediul Electrica pentru renovare. Îţi trebuie factura ca să poţi plăti la Poştă sau în altă parte, şi dacă n-ai mai primit-o în cutia de scrisori, nu prea ai ce face. Tot aşa, de la o vreme, unele oficii ale aceleiaşi Electrica Muntenia Sud, după ce şi-au schimbat softul, nu mai pot primi plata unor facturi dacă spui doar numele şi adresa. E nevoie de factura în original sau de numărul de înregistrare. Cum nu toţi clienţii umblă cu hîrtii în buzunar sau cu numere în cap, evident că se iscă o mulţime de probleme, certuri, scandaluri şi încetineli. 

Apoi, se închide un sediu al Romtelecom înainte de Paşti, în scopul renovării „pentru dumneavoastră“, deşi e clar că spaţiul urmează a fi împărţit cu o policlinică privată, şi închiderea nu e cauzată de fapt de o renovare pentru clienţi, ci de o micşorare a spaţiului, pentru rentabilizarea cheltuielilor companiei. În ăst timp, telefonul se plăteşte în alte locuri – de exemplu, la un magazin Germanos, unde ţi se cere factura şi neapărat banii cash (e şi un mare afiş lipit pe ghişeu care specifică asta), deşi e vorba de un loc care vinde tehnologie şi unde îţi poţi imagina că un POS nu e o problemă.  

Firmele de asigurări de maşini, chiar şi numele mari, au proceduri birocratice absolut inutile pentru plata despăgubirilor. De exemplu, brokerii de asigurări îţi pretind în numele companiei Allianz (Ţiriac) – că bine îi mai şade numele neaoşului nostru om de afaceri în coadă – o mulţime de acte şi declaraţii despre locul şi felul în care s-a produs accidentul. Legea în vigoare duce şi ea în continuare la milioane de declaraţii false, pentru că daunele unei maşini nu sînt provocate de obicei în concordanţă cu prevederile legii. Şi dacă ar fi să respecţi legea întru totul, ar trebui să faci o mulţime de drumuri în plus la sedii ale poliţiilor locale şi aşa mai departe. E o treabă bine ştiută de toţi şoferii, de toţi poliţiştii şi de agenţii de asigurări. O lege prost gîndită, ca foarte multe altele. Companiile de asigurări par însă inspirate de asemenea reglementări în întocmirea diverselor proceduri inutile. Obstacole care îşi au originea în prezumţia de vinovăţie. Toţi sîntem nişte potenţiali infractori atît în ochii autorităţilor cît şi, mai nou, în ochii celor care lucrează cu publicul din partea unor companii private. Procedurile internaţionale ale acestor companii, combinate cu întortocheatul stil autohtnon, duc la distrugerea nervilor populaţiei. Uneori, diferenţa dintre angajaţii de la „human resources“ şi vechii funcţionari de cadre comunişti sau cea dintre „managerii“ unei companii multinaţionale şi vechii secretari de partid nu constă decît în modernizartea hainelor. Parcă transferul dintre generaţiile de birocraţi încîlciţi s-a făcut pe nesimţite, paşnic şi fără schimbări autentice. Şi nu ştiu cum, dar minţile întortocheate fac o bună alianţă împotriva noastră cu aparatele şi softurile proaste, care uneori nu sînt setate să rezolve nici situaţii foarte clare şi care apar în mod frecvent. Ce-ar mai fi de spus?