Deșcheiați pîn' la buric

Propagandiştii regimului comunist ştiau cu precizie că ideologia sistemului funcţiona „la pachet“ cu un arsenal simbolic pe care trebuiau să-l cultive cu osîrdie. Lucrurile erau cît se poate de clare. Nimic nu putea exista în afara „packaging-ului“ stabilit cu precizie la Centru. Într-un anumit fel, dincolo de misiunea lor ideologică, propagandiştii Partidului Comunist funcţionau ca nişte ofiţeri de brand, responsabili cu păstrarea şi respectarea ordinii simbolice. În graba de a sări cît mai repede din barca vechiului sistem în cea a proaspetei democraţii, după 1989, „emanaţii“ noştri n-au pus mare preţ pe construirea unei simbolistici statale şi instituţionale care să înlocuiască vechea ordine. Bîlbîiala continuă şi azi, după douăzeci de ani, transformîndu-se, uneori, într-un delir ale cărui semne se pot vedea la tot pasul.  

Miliţianul burtos şi caricatural, de acum douăzecişicinci-treizeci de ani, era subiect de banc, dar se pierdea în dimensiunea gigantică a unui sistem opresiv în care opulenţa simbolică funcţiona simultan cu inducerea unei frici generalizate. Imaginea lui, deşi era jalnică, nu se răsfrîngea asupra imaginii şi reputaţiei instituţiei pe care o reprezenta, pentru că puterea terorii generalizate alimenta continuu, ca o baterie nevăzută, rezistenţa simbolică a oricărei instituţii a statului totalitar. Miliţia nu putea fi gîndită, în vremea aceea, în termenii reputaţiei şi ai credibilităţii, pentru că nu se afla, în primul rînd, în slujba comunităţii, ci a statului comunist care o crease pentru a supraveghea şi ţine în frîu comunitatea. Un poliţist caricatural, acum, înseamnă cu totul altceva. La fel, un miliţian corupt, care se preta la găinării, în urmă cu treizeci de ani, făcea parte din imaginea generală a sistemului, nu putea decredibiliza Miliţia, pentru că pomenita instituţie nu avea nici o formă de vecinătate cu credibilitatea. În perioada comunistă, intrarea în Miliţie şi în Armată nu mai avea nimic din aspiraţia spre pătrunderea în nişte corpuri de elită, aşa cum erau percepute înainte de 1945. În vremea statului totalitar, a alege cariera armelor însemna, în general, cu totul altceva. În primul rînd, bazinul principal de selecţie viza tinerii foarte săraci, cu dosar sănătos, care visau să primească, de la stat, haine, locuinţă şi salariu, la care se adăuga statutul citadin. Cariera armelor nu era urmarea unei vocaţii, ci sesizarea unui chilipir pe care ţi-l oferea statul. Sigur că exista loc, nu foarte uşor, şi pentru cei care credeau în dimensiunea de elită a corpului ofiţeresc, pentru cei care alegeau acest drum din pasiune pură. Dar regula generală a pătrunderii în aceste instituţii era cît se poate de vizibilă. Traficul de influenţă, mita, nepotismul şi lanţurile de complicităţi erau cunoscute de toată lumea, atunci cînd era vorba de „băgarea“ unui tînăr la şcoala de ofiţeri.  

Exterminarea vechilor elite şi înlocuirea lor cu cantitatea, cu opulenţa numerică şi cu ideologizarea primară nu se referă doar la Miliţie, la Armată, sau la serviciile de informaţii, transformate în Securitate, ci la totalitatea instituţiilor statului. Aşa cum un strungar era scos din fabrică, înarmat cu un pistol, îmbrăcat cu haină de piele şi transformat în ofiţer de informaţii, la fel de bine se putea să iei o lucrătoare dintr-o fabrică de confecţii şi să o faci, peste noapte, profesor universitar sau director de instituţie publică. Sînt lucruri foarte cunoscute, la care ne referim des, dar pe care ni le asumăm foarte puţin. Sau deloc.  

Mecanismul de selecţie pe baza dosarului, a traficului de influenţă, a mitei a născut, aşa cum era normal, un model social, care a produs generaţii întregi de ocupanţi ai tuturor nivelurilor de putere. Regula generală era că totul vine de la Centru şi că totul se rezolvă prin intermediul unei „proptele“, al unei „pile“. În plus, confortul simbolic şi „brandingul“ oricărei instituţii se rezolvau la fel de bine, fără nici o bătaie de cap, de la omnipotentul Centru. Mentalitatea generală era cea de asistat, de supus al sistemului, de norocos care „a apucat“ o slujbă bună, la stat. Iar statul ne dădea şcoală, haine, salariu, locuinţă, statut citadin. „Ne făcea oameni.“  

Cine să fie preocupat, după Revoluţie, de misiunea, de viziunea, de valorile instituţiilor statului, de reconstruirea simbolisticii naţionale? Cine să piardă vremea cu inginerii subtile şi cu preocuparea de a alcătui, în paralel cu reformarea instituţiilor, o estetică a sistemului? Din nefericire, se vede de prea multe ori felul primitiv în care ne-am mulţumit să acceptăm lucrurile, chiar şi acum, la douăzeci de ani de la Revoluţie. Uniformele stau pe ai noştri ca pe gard, îi maimuţăresc mai mult decît să-i îmbrace. Vezi, la tot pasul, oameni în slujba comunităţii care nu înţeleg de ce se află ei acolo, şi care par buimaci, treziţi din somn şi miraţi de hainele pe care le găsesc puse pe ei. 

Alteori, indiferent de instituţie, uniforma, hainele de lucru trădează, prin felul în care sînt purtate, o gigantică neînţelegere, o uluitoare neasumare a meseriei alese, o caricaturală ascundere în uniformă, nu o îmbrăcare a ei. Totul pare făcut în pripă, spoit, să se vadă ceva acolo, cît mai repede. Iar senzaţia de etern provizorat e, poate, mai puternică decît orice. Neexistînd o cultură a asumării costumului, o cultură firească a îmbrăcării statutului şi meseriei alese, chiar şi mediile corporatiste de la noi conţin suficiente exemple caricaturale care arată preluarea în pripă a modelelor, dorinţa de a ne sincroniza paşii cu lumea civilizată la care am visat, dar şi panica ascunsă, nemărturisită, generată de uriaşele diferenţe pe care le descoperim în fiecare zi de libertate.  

(va urma)

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.