Mircea cel Bătrîn și Sarja Cavaleriei Ușoare

- dezordinea simbolică (XV) -

În urmă cu o săptămînă, referindu-se la felul în care descriam combinaţia propagandistică de mare succes a comunismului – reţeta mereu cîştigătoare în care filmul şi teatrul de mare respiraţie istorică şi patriotică se împletesc armonios cu marile rezultate ale sportivilor – un cititor îmi atrage atenţia să mă uit şi în alte curţi, unde situaţia e foarte asemănătoare. Domnia sa se întreabă, întrebîndu-mă: „Dar mă-ntreb acum eu stînd strîmb, filmele alea de le difuza holywodul, cu eterni cowboi buni, în lupta cu răii de indieni, care n-au înteles nici pînă acu superioritatea omului alb, ori chiar şarja cavaleriei uşoare britanice, ce-or fi oare?“. Aproape acelaşi lucru, stimate domn. Aproape. Dar nu acelaşi. Întrebarea dumneavoastră vine taman la pont, pentru că tocmai despre lucruri de astea o să vorbim în săptămînile care vin.  

Mai cu seamă în ultimii zece, cincisprezece ani ai regimului comunist, evadarea imaginară făcea parte din normalitatea oricărei zile. Nu erau puţini românii care simulau resemnaţi, în viaţa de zi cu zi, participarea la edificarea societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Diurn, sau măcar pe parcursul celor opt ore de lucru, eram cetăţeni ai Republicii Socialiste România. Nocturn însă, evadînd imaginar, eram în inima îmbulzelii de la Woodstock, în studiouri de înregistrări, alături de Jimmy Page şi Robert Plant, sau pe străzile în pantă de la San Francisco, încercînd să ţinem pasul cu Steve McQueen, angajat într-o legendară urmărire. Respiram cu porţia aerul lumii libere a Occidentului, din discurile de vinil, din filmele de la video, din coletele care veneau cu greu „de afară“, din orice obiect care putea să ne ajute să ne refugiem imaginar într-o lume mai bună. Evadînd prin cărţi, prin muzici şi prin filme, trăiam şi cu senzaţia că ştim enorm despre lumile în care evadam. Iar cantitatea de reconstrucţie culturală a lumii libere, în imaginaţia multora dintre noi, ne dădea cumva dreptul la certitudinea că lucrurile stăteau, în realitatea reală a lumilor la care ne gîndeam, exact aşa cum ne închipuiam noi. Şi, nu arareori, trăiam cu senzaţia că ştim, chiar mai bine decît cei care trăiau cu adevărat în lumea liberă, cum stau lucrurile pe acolo şi cam ce ar fi de făcut. Curiozitatea şi aspiraţiile profunde, frustrările din realitatea noastră popular-penitenciară şi foamea de acumulare culturală se amestecau într-un fel de a fi extrem de contradictoriu şi de încărcat de efecte perverse. 

Toată imaginea asta încîlcită şi bruiată de paraziţi de toate felurile s-a văzut în toată splendoarea întinderii ei, după 1990, şi continuă să-şi trimită umbra, mai mult sau mai puţin discret, pînă în ziua de azi. Nivelul de simulare a celor mai simple, banale, normale trăiri omeneşti devenise atît de profund, încît orice identificare a unor probleme din trecut, care ar arunca o lumină lămuritoare asupra prezentului, devine un potenţial coşmar. În principiu, cunoaştem democraţia din cărţi, de pe discurile de vinil şi din filmele de la video. E lumea în care ne-am refugiat imaginar atîţia ani, e universul în care cei mai mulţi dintre noi ne-am dorit să trăim. Comoditatea trăitului aspiraţional, imaginar, într-o lume mai bună, în libertate, nu corespunde prea mult cu marfa reală pe care o avem la dispoziţie din 1990 încoace. Vreme de mulţi ani, ne-am permis, vrînd-nevrînd, luxul de a trăi cu trupul într-o lume în care ni se asigura subzistenţa, şi cu imaginaţia într-o lume ideală a libertăţii. Am exersat în felul ăsta toate resorturile trăitului imaginar, ajungînd la performanţe virtuale cu totul ieşite din comun. Dar am pierdut pe parcurs enorm din puterea de a trăi în realitate. Puterea de a simţi realul şi de a-i accepta presiunea. Percepţia multora dintre noi asupra realului s-a dovedit a fi cu totul parţială, ca un soi de antecameră a imaginarului. Şi ca orice lucru prizabil în imaginar, acolo unde e confort mult, unde e căldură, unde timpul nu are bareme, ne-am obişnuit cu luxul de a fi foarte relaxaţi în perceperea realităţii. Pe vremuri, colecţionam ambalajele oricărui lucru care venea din Occident, reconstruind, din obiecte banale, o lume ideală. În momentul în care acea lume ni s-a deschis, ne-am repezit, după cum era firesc, să consumăm cît mai mult. Trăim pe un munte de ambalaje care, acum, nu ne mai spun absolut nimic. Spre deosebire de vechii comunişti, care au ştiut atît de bine să construiască spaţiul simbolic din jurul individului, „emanaţii“ Revoluţiei n-au pus prea mare preţ pe ambalajul lumii în care şi-au condus votanţii. Au mizat pe exaltările publicului de cinema care sîntem şi au încropit un angrenaj total lipsit de orice suport simbolic. „Designul“ democraţiei în care ne-au condus noii noştri conducători lipseşte cu desăvîrşire. Am primit o libertate fără viziune şi fără ambalaj. Iar noi, cei care eram ahtiaţi după simbolistica libertăţii, sătui de colecţionat ambalaje, am trecut direct la lucrurile „importante“. Adică la consum.  

Prin urmare, ca să vă răspund cît pot de precis, stimate cititor, filmele istorice, de întemeiere naţională şi de mare respiraţie patriotică, filmele de propagandă sînt la fel. Pînă la un punct. Ele fac parte din imaginea largă a designului, a chipului simbolic al unui sistem. Diferenţa apare în momentul în care, la Mircea cel Bătrîn trebuia să mergi cu clasa, încolonat, în ordine şi disciplină, pentru că aşa trebuia. În ceea ce priveşte Şarja Cavaleriei Uşoare, dincolo de orice discuţie despre valoare artistică, apare o mică diferenţă. Dacă aveai chef să-l vezi, bine. Dacă nu, nu. Sistemul acela nu depindea deloc de asta.  

(va urma) 

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.