Domnii din Austria

Era o masă la care cîteva seri la rînd au stat nişte domni cu părul alb. Vreo 12, ca apostolii. Unul dintre ei era mai tînăr, şedea în capul mesei şi, vorba cuiva, părea din alt film. Domnii erau distinşi, subţirei, sportivi, cu mîini fine trecute probabil pe la manichiurist, purtînd ochelari scumpi, cu rame şic, genul de care, la prima vedere ai fi zis că sînt profesori de liceu printr-un curat orăşel german. Cînd intrau în sala de mese, în jurul lor se răspîndeau mirosuri amestecate de parfumuri suave. Nu înţelegeam ce vorbeau, dar între ei păreau să se nască întotdeauna nişte discuţii cît se poate de elevate, cu ironii şi glume la care se rîdea subţire. Doar individul mai tînăr părea neintegrat în rafinatele conversaţii din timpul mesei. Privea uşor în gol, dînd senzaţia că se gîndeşte mai degrabă la nişte probleme ale lui, mult mai pămîntene. Ne-am imaginat că o fi şoferul grupului (de intelectuali).

După masa de seară, domnii se împrăştiau în grupuri mai mici pe la mesele de la bar, unde jucau cărţi sau îşi continuau şuetele în faţa cîte unui pahar de coniac. Barmaniţa, o fată de altfel destul de neîndemînatică şi nesigură pe ea, devenea aproape exuberantă în preajma lor. Bucătarul se lepăda de şorţ şi venea de fiecare dată să-i ţină companie cîte unuia din grup, jucînd cu el table. Şi ce table! Din acelea în cutie tapiţată cu pluş în interior şi cu o cutie pentru agitat zarurile, tapiţată de asemenea cu pluş. Aruncările erau cu totul şi cu totul silenţioase, parcă dintr-un film fără sonor. După ce cădeau zarurile, cădea şi jucătorul pe gînduri, socotind ca la şah ce să mute în continuare. Civilizatul stil occidental de a juca table (aşa cum se întîmplă de altfel şi la campionatele aşa-zise de backgammon, unde lentoarea cu care se joacă pare incredibilă locuitorilor din fostele zone de influenţă ale Imperiului Otoman). Ce-ar mai fi rîs administratorul nostru de bloc sau taximetriştii de la colţul străzii de un aşa fel de a juca! Ne-am gîndit chiar să-i provocăm la o partidă pe bani, să-i facem marţ, cu pluşul lor cu tot. Am observat însă că adversarul bucătarului avea sprîncenele pensate şi conturate cu creion dermatograf. Ce-i drept, mai detectasem şi la un altul din grup un cercel roşu într-o ureche, şi ni se păruse cam nepotrivit cu aerul lui distins şi cu părul său alb. 

Ne-am imaginat că aveam de-a face cu un grup de foşti colegi care, printr-o minune a modului tolerant de viaţă occidental, fuseseră lăsaţi de nevestele lor să meargă împreună la schi, în Austria. Am presupus apoi că or fi făcut parte din cine ştie ce club mai special, elitist. Ulterior, am aflat de pe la personalul hotelului că domnii vin în fiecare an, în aceeaşi perioadă şi aproape în aceeaşi formaţie, că nu fac decît să schieze (unii chiar cu placa) şi să bea, că pleacă pe pîrtie cu noaptea în cap, că în scurtul timp pe care-l petrec în camere fac duş întruna, că de fiecare dată stau cîte trei zile şi că nimeni nu poate înţelege cînd au timp să doarmă. Cei care au adăstat pe la bar pînă noptea mai tîrziu, au observat că dincolo de distincţia domnilor cu pricina, coniacele începeau totuşi să se adune în sînge. Domnii se înroşeau la faţă. Iar atunci cînd se îndreptau spre camere, se mai strigau unul pe celălalt pe holuri, în timp ce se sprijineau discret de pereţi. Uneori le mai scăpa chiar şi cîte o rîgîitură. Apoi intrau în camere şi dădeau drumul la duşuri. Adică la cel de-al treilea rînd de duşuri, după cel de dimineaţă şi cel de după-amiază de la întoarcerea de pe pîrtie. 

Ne-am amintit şi de un alt grup, cel al copiilor pe care-i găsisem în hotel la venire şi despre care aflasem că au părinţii militari plecaţi în misiune, în Afganistan. Hotelul le organiza bieţilor copii, rămaşi singuri, cîte o tabără gratuită în fiecare vacanţă. Ni s-a părut o idee pe cît de creştinească, pe atît de nemţească (e adevărat că adunarea lor în fiecare dimineaţă la ora şase şi jumătate în faţa camerei noastre nu era o idee tocmai rezonabilă). Cert e că administratorii hotelului aveau soluţii cît se poate de originale şi constructive prin care-şi asigurau o clientelă permanentă. Iar grupurile sînt întotdeauna mai profitabile decît indivizii separaţi. Despre grupul domnilor n-am aflat însă niciodată mai multe amănunte. Cineva dintre noi însă a tras la un moment dat concluzia: „Băi, păi e cît se poate de clar!“.