Rezistența de catifea

– Şi ce faceţi acum? m-am interesat eu.

– Mi-e şi ruşine să spun, că de cîte ori povestesc, toată lumea mă invidiază... a cochetat R.

– Adică? 

- Păi, am părăsit Bruxelles-ul şi ne-am luat o casă cu chirie într-un sătuc din Bretania, pe care plătim sub jumătate din ce plăteam în Belgia. Ne-am luat nişte joburi în nişte proiecte pentru care putem să facem totul online, aşă că muncim doar vreo patru ore pe zi, restul ne plimbăm, am mers în fiecare zi la ski, citim...

– Şi cu banii?

– Total general, rămînem cu mai mult decît înainte. Chiria e la jumătate şi costul vieţii este mult mai mic. Esenţial e însă că apucăm să şi trăim, că la Bruxelles ajungeam pe la 9 seara acasă, ne încălzeam ceva la microunde şi ne culcam, ca să fim în formă a doua zi la muncă.

 – Mda, recunosc că vă invidiez deja! am şoptit eu, cu ochii deja în zare.

Peste o zi, am avut o discuţie similară cu o cunoştinţă din Tîrgu Mureş, om aşezat şi „winner“ după toate criteriile noastre curente. De vreo doi ani îşi propune să lase totul baltă, iar acum găsise o oportunitate pe gustul lui în zona depopulată a fostei Germanii Democrate, în jurul Leipzig-ului. „Cu mai puţin de un sfert din ceea ce aş lua pe apartamentul meu central din Tîrgu Mureş, îmi iau acolo o casă veche ţărănească, în perfectă stare, plus cîteva sute bune de teren în jur. Ne-am hotărît, la anul plecăm!“ mi-a declarat ferm cunoştinţa mea, lăsîndu-mă din nou visător. „Cîştig bine, nu mă pot plînge, am tot ce-mi trebuie, dar am uitat de ce...“ mi-a mai explicat interlocutorul meu, fără nici o urmă de patetism în glas.

Enumăr în minte cunoştinţele care au lăsat totul în Bucureşti şi s-au mutat de curînd în provincie, în vreun sat sau la umbra unui copac... Le pierd şirul, dar realizez că sînt din ce în ce mai multe.

Vise devenite realitate, vise despre care aud tot mai des, vise cu care am umplut şi eu zeci de pagini de schiţe şi proiecte, dar n-am avut niciodată curajul să fac pasul decisiv. Vise de eschivare faţă de ceea ce, cu doar vreo douăzeci de ani în urmă, era Visul nostru, al tuturor. Chiar dacă nu este – şi probabil nu va fi niciodată – un trend majoritar, nu poţi să nu te întrebi de ce, de unde a apărut această nemulţumire surdă?

Şi nu pot nici să mă împiedic de a face o analogie cu „rezistenţa“ din timpul comunismului – orice am înţelege prin aceasta. Desigur, ar fi o ipocrizie – ba chiar de-a dreptul o mîrşăvie – să echivalezi povara constrîngerii de atunci cu aceea a seducţiei de acum, fostele încercări de evadare din calea realităţii castratoare cu recentele opţiuni de confort existenţial. Ceva rămîne însă comun: pentru orice individ, viaţa este una singură şi ratarea ei are aceeaşi greutate, indiferent de calea pe care alege sau este constrîns să o urmeze spre ea. În final, la „judecata de apoi“ (chiar dacă, vorba domnului Cosaşu, se mai şi exagerează în această privinţă), întrebarea de baraj rămîne aceeaşi: a avut rost sau nu?

Şi mi-e teamă că nici un sistem social care nu amînă categoric rostul pentru lumea de dincolo nu poate oferi, de fapt, o soluţie la această problemă, nu poate da răspunsul general valabil. Dimpotrivă, va încerca prin toate mijloacele să-şi promoveze idealul propriu de funcţionare şi propăşire aici şi acum drept rost suprem şi etern al fiecăruia, astfel încît toţi vor avea măcar un moment în viaţa lor în care să simtă că „viaţa e în altă parte“ – vorba lui Kundera. Individului nu-i rămîne astfel decît fie să se solidarizeze cu mistica sistemului, găsindu-şi un rost colectiv în aceasta, fie să reziste pe cont propriu la sistem, oricare ar fi acesta. Din acest punct de vedere, se poate spune chiar că moralitatea unui sistem se măsoară după oportunităţile legitime de a-l nega, pe care le oferă membrilor săi. Dacă pentru imensa majoritate a locuitorilor planetei idealul suprem rămîne evitarea sărăciei, pentru tot mai mulţi indivizi aşezaţi din ţările dezvoltate supremul lux devine astfel unul paradoxal: să te poţi eschiva din calea bunăstării şi a misticii acesteia! Dintr-un punct de vedere deci, the show must go on!...

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte a sa este Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.