Despre morți, numai de bine

O cruce din fier forjat în parcul IOR din Titan, care amintea de moartea unui tînăr înecat în apele lacului, a dispărut. În locul ei a rămas o mică groapă. Nu cred că a fost furată pentru fier vechi. Nu e exclus însă ca ea să fi fost scoasă din motive şantieristice, pentru a nu strica aliniamentul celor un milion de bănci şi coşuri de gunoi de lemn care sînt montate în zonă, adică pentru a nu strica afacerea amenajării (deocamdată haotice) a parcului. E posibil şi ca peisagiştii Primăriei (sau cum s-or fi chemînd) să fi hotărît că, din punct de vedere estetic, o asemenea cruce nu se potriveşte în parc. Tot aşa de bine se poate ca Primăria să fi decis că locul crucilor e la cimitir şi nu pe domeniul public.  

Ştiu cum, la cîteva zile după atentatele de la metroul londonez din 2005, autorităţile au hotărît să adune din staţii nenumăratele flori şi lumînări depuse în memoria victimelor. Primarul de atunci, Ken Livingstone, a explicat cît se poate de simplu celor care au criticat măsura că, deşi respectă memoria victimelor, metroul este un mijloc de transport public care trebuie să funcţioneze şi care nu poate fi transformat într-un memorial. Decizia a rămas fermă. Dacă şi autorităţile noastre ar începe să adopte asemenea hotărîri în contra binecunoscutelor tradiţii locale, am putea vorbi de semnele unei reforme profunde, de un început de civilizare a administraţiei. Cum ştim, deocamdată toate şoselele ne sînt pline de cruci, la fel şi trotuarele din oraşe. Malurile lacurilor şi marginile prăpăstiilor sînt şi ele înţesate de cruci cu inscripţii care mai de care mai înduioşătoare. Nu sînt convins că tuturor ne place să ne înspăimîntăm, la fiecare pas, de felul în care a murit unul sau altul dintre concetăţenii noştri.  

Mai nou, pe trotuarul din faţa cafenelei din Piatra Neamţ în care anul trecut a fost împuşcat un cămătar, rudele au instalat o placă funerară în amintirea lui. Cu alte cuvinte, am ajuns în stadiul în care, la nivel simbolic, punem memoria unui interlop pe acelaşi palier cu memoria eroilor Revoluţiei din Bucureşti despre care ştim că ani de zile a fost întreţinută prin tot felul de cruci, cruciuliţe, lumînări, lumînărele cu tricolor găurit, icoane şi fotografii îndoliate alături, plus inscripţii făurite fiecare după propria lege şi după gustul fiecărei familii. Atît amplasarea plăcii funerare a unui cămătar în centrul unui oraş cît şi felul improvizat şi mizericos în care ni se amintea că într-un loc sau altul nişte oameni au murit pentru un ideal sînt la fel de inadecvate şi depărtate de spiritul civic.  

Apropo de Revoluţie, mi-amintesc cum nişte muncitori au instalat în 1990, în curtea unei fabrici, un fel de sîrmă de aluminiu despre care spuneau că e un monument în amintirea cîtorva colegi care îşi pierduseră viaţa în decembrie. Împreună cu tot colectivul ţineau momente de reculegere în faţa acelei sîrme.  Nu pot uita nici comparaţia pe care am avut ocazia s-o fac între vaietele disperate ale unei mame care se tînguia că „Răzvănel“ al ei ar putea păţi ceva în Piaţa Universităţii (unde tocmai se dusese în seara de 21 decembrie 1989) şi mîndria din glasul unui tată care-şi ştia ambii copii în acelaşi loc, şi care îşi exprima cu voce sonoră speranţa că „băieţii noştri vor învinge“. Pe scara evoluţiei umane, varianta demnă în faţa pericolului şi a morţii e parcă mai presus decît bocitul. Tot aşa, cred că ştirile despre catastrofe prezentate decent sînt mai presus decît cele pe ton plîngăcios, îmbibate cu adjective dureroase. Zilele trecute, o româncă din Japonia le făcea în direct celor de la Realitatea TV observaţia că transmit ştirile despre cutremur într-un mod mai catastrofic decît televiziunile din Japonia. Chiar dacă imaginile arată valuri uriaşe distrugînd oraşe iar cifrele grăiesc despre mii de morţi şi dispăruţi, în concepţia producătorilor, pentru audienţa locală e neapărat nevoie şi de ceva bocete însoţitoare. Modelul e cel rural, unde durerea familiei după un om care a murit nu pare nici destulă şi nici corectă, dacă nu e însoţită de bocete, şi unde cei pe care nu-i ţin bojocii la bocit au ocazia să angajeze „profesioniste“. E tradiţional, dar nu şi civilizat. Iar pentru japonezi, bocitul românesc nu e nici măcar tradiţional.  

Televiziunile noastre ar trebui să mai aibă puţină răbdare pînă vine sezonul inundaţiilor autohtone (ca să nu zic de cutremur). Vor avea destule ocazii pentru jelirea jurnalistică a „pierderii agoniselii de-o viaţă“ şi aşa mai departe. Dar atitudinea faţă de suferinţă şi cultul morţilor exprimă într-un fel şi gradul de demnitate al viilor. Iar dacă viii preferă să bocească şi să instaleze, pentru cei morţi, însemne funerare improvizate, la rîndul lor nu pot spera că vor fi pomeniţi decent (ca să nu vorbim de onoruri), ci că vor avea parte tot de jelanie şi, eventual, de sîrme în curtea fabricii sau cruciuliţe prin tufişuri.