Care noi? Care ei?

În ordinea simbolică a comunismului românesc aveam cîteva certitudini de neocolit, cîteva repere mari, în jurul cărora gravita, cu mai mult sau mai puţin entuziasm, întregul popor. Ştiam, cît se putea de clar, cu toţii, că eram liberi pe 1 şi 2 mai, pe 23 august, că vor fi chermeze populare la care se vor mînca mici şi se va bea bere, că trebuie să adunăm sticle şi borcane, că sîntem implicaţi în marele Festival Naţional „Cîntarea României“, că trebuie să ajutăm efortul de plătire a datoriei externe, mîncînd mai puţin şi participînd la lucrări agricole, că vom primi repartiţii pentru o slujbă, că vom primi o locuinţă, că trebuie să participăm, periodic, la învăţămîntul politic, în urma căruia nivelul nostru de responsabilitate revoluţionară avea să se îmbunătăţească zi de zi, că sîntem un popor viteaz care, în cîteva rînduri, a salvat Europa de dominaţia otomană, că i-am făcut praf pe nemţi în Primul Război Mondial, şi că soarta celui de-Al Doilea Război Mondial nu ar fi fost aceeaşi dacă Partidul Comunist Român, în nemărginita sa înţelepciune, nu ar fi hotărît alungarea regelui trădător şi trecerea alor noştri de partea aliaţilor, adică a marelui popor sovietic, vecin şi prieten.  

Ei bine, partea asta cu istoria glorioasă a poporului român ne-a plăcut aproape tuturor şi a fost una dintre cheile de mare fineţe cu care au lucrat propagandiştii comunişti. Împachetată în piese de teatru, spectacole, cărţi, gigantice picturi murale, filme cu bugete foarte mari, istoria românilor se înfăţişa ca istoria unui popor care jucase un rol esenţial în devenirea întregului continent. Ni s-au susurat la urechi şi ni s-au băgat sub nas toate soiurile de poveşti de vitejie, în aşa fel încît să ne simţim un mare popor cu vocaţie istorică. Domnitorii noştri şi coroanele lor glorioase populau toate sărbătorile naţionale, inundau ecranele cinematografelor, scenele teatrelor, pereţii instituţiilor, planşele didactice din şcoli, iar ţărănimea, talpa ţării, ieşea din poveştile astea ca cea mai redutabilă armată a Europei, forţa de neoprit care îi bătuse pe teutoni, pe leşi, pe tătari, pe turci, pe nemţi, pe toţi cei care îndrăzniseră să cîrîie la adresa suveranităţii noastre naţionale. În rarele cazuri în care pierduserăm cîte o bătălie, se întîmplase din cauza unei trădări, a unei mîrşăvii a duşmanilor, dar noi reveneam şi transformam totul într-o victorie strălucită, îmbinînd talentele războinice cu dăruirea şi eroismul compatrioţilor care treceau, fără probleme, de la coarnele plugului, direct la demonstrarea unor nebănuite dexterităţi militare.  

După ’89, un amic îmi povestea despre întîlnirea cu o familie de francezi care veniseră să vadă pe viu ţara de unde se transmisese prima revoluţie în direct. Amicul meu era uluit că francezii nu auziseră de Neagoe Basarab, Mircea cel Bătrîn, Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul. Oaspeţii francezi erau oameni cu studii superioare, de la care amicul meu avea aşteptări mari. Ridicau din umeri, neajutoraţi, după ce făceau eforturi vizibile să găsească ceva, orice, prin cotloanele memoriei, o legătură, oricît de mică, de vagă, cu numele pe care patriotul român le rostea cu atîta convingere şi seriozitate. Nimic. Numele marilor noştri domnitori nu le spuneau absolut nimic.  Prin urmare, nu erau recunoscători că marii noştri domnitori le salvaseră ţara de la a deveni, odată cu toată Europa, un paşalîc turcesc. Plin de avînt, amicul meu le înfăţişa francezilor o aiuritoare istorie a Europei, cu principatele româneşti în poziţia de mari jucători. Ăia, politicoşi, dădeau din cap şi-şi aruncau priviri nedumerite, iar amicul meu le explica răbdător, trecînd la istoria recentă, cum am reuşit noi să ieşim din comunism, fără să ne îndobitocească manipularea, fără să muşcăm momelile ideologice ale regimului, iar acum sîntem gata să ne ocupăm locul de frunte pe care îl merităm cu prisosinţă printre marile naţiuni ale continentului.

La toată nebunia succesului pe care l-a avut acest proces gigantic de manipulare, prin rescrierea şi ideologizarea istoriei, a contribuit din plin şi politica asumării naţionale a rezultatelor cu care se întorceau în patrie, de la competiţiile internaţionale, bravii sportivi români. Această adunare patriotică a tuturor resurselor naţiunii, sub ochii vigilenţi ai domnitorilor, ai glorioşilor înaintaşi care ne priveau din adîncul istoriei noastre, se transforma într-un paradox spectaculos. Într-o ţară înfricoşată, terorizată, în care se suferea de foame şi de frig, entuziasmul patriotic era la cote maxime. Prin victoriile sportivilor români proiectam, în egală măsură, asupra ţărilor frăţeşti, dar şi asupra lumii occidentale care ne era inaccesibilă, toată obida şi frustrarea libertăţii penitenciare în care trăiam. Marile victorii ale sportivilor noştri, momentele lor de glorie deveneau momentele noastre de glorie. Pe cerul împurpurat al entuziasmului nostru se profilau chipurile eroice ale strămoşilor, coarda patriotismului vibra de nebună, iar neliniştile vieţii de zi cu zi din România Socialistă erau, pentru cîteva clipe, uitate. În interiorul aceluiaşi paradox uluitor se găseşte şi faptul că cele mai subtile mesaje ideologice au fost strecurate pe această poartă de intrare, cu mare fineţe, succesul lor zdrobitor oferind monumente de eficacitate şi azi, la douăzeci de ani de la căderea regimului comunist. Atmosfera sublimării patriotice a acelor ani palpită, nealterată, ca într-un muzeu viu, în versurile lui Adrian Păunescu. Poftiţi, vizitaţi! „La Tricolorul românesc se-nchină, / Şi-i face jurământ prin luptă, azi, / Oltenia, provincia latină, / A lui Mihai, al nostru, cel Viteaz. / Oltenia pandură a lui Tudor / Şi-a lui Arghezi şi-a atâtor duşi / Oltenia celui mai mare sculptor, / Al omenirii, Constantin Brâncuşi! / Salut fratern, Moldovă, Bucovină, / Salut fratern, Ardeal, şi tu, Banat, / Salut fratern, Muntenie vecină, şi Maramureş, neam neîngenuncheat. / Priviţi această sacră frumuseţe: Oltenia, pământ de oameni buni / Şi pumn pedepsitor cu cinci judeţe, / Căuş al palmei vechilor străbuni! / Oltenia Eterna Terra Nova / Un cântec care azi stă şi-n priviri / Hai Universitatea, hai Craiova / Tu, campioana unei mari iubiri!“  

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.