Ground zero

– Ia arată-ţi tu mîinile, să văd eu ce munceşti!
– Muncitorii e forţa!
– Am întrebat şi eu...
– Ce să întrebi, bă, cine eşti tu să întrebi!?
– Jos cu boşorogii!
– Românu’ e muncitor şi cinstit, noi asta vrem, să fim muncitori şi cinstiţi! Ce, sîntem curve, să ne cumpere ăştia cu un Kent şi o sută de dolari?
– Cine să ne cumpere, de unde ai văzut matale? 
– Haide, dom’le, fugi d-aici!
– Eşti prost, dacă eşti prost, du-te acasă şi te culcă!
– Verificaţi-l, verificaţi-l! 
– Să arate actele să vedem şi noi cine este! Cine eşti, băi?
Şi, brusc, toţi aceşti oameni devin o singură voce, asurzitoare: Iliescu te votăm, te votăm tot neamul, ca să moară de necaz Raţiu şi Cîmpeanu!. 

Uitasem. De fapt, nici nu am cunoscut cu adevărat această parte a Revoluţiei, eram pe trotuarul celălalt, cu „lumea bună“... Această „parte“? Ce formulare! Aceasta era societatea română la acel moment, la France, mon général!...

Filmul lui Laurenţiu Calciu (După revoluţie) este montajul minimalist a zeci de ore de filmat cu camera pe umăr, în mijlocul mulţimii, din primele săptămîni după Revoluţie. Acolo unde s-a nimerit şi unde a rămas cu răbdare, urmărind ore în şir discuţiile oamenilor, fără să întrebe, fără să se amestece, fără să selecteze. „Nu filmasem în viaţa mea, dar aveam, să zic, un soi de educaţie cinematografică de la Cinemateca, unde mi-am petrecut toată adolescenţa“ – ne explică realizatorul. Şi, mai important, poate: „Mai aveam şi altă experienţă care cred că m-a ajutat – naveta, trei ani de navetă. La început mă enervau toţi aceşti oameni, toată bîrfa asta meschină, apoi am început să-i îndrăgesc aproape, să-i ascult...“ Un lucru e sigur: Laurenţiu Calciu ştie să asculte!

Nu am nici cea mai mică intenţie să fac eu critică cinematografică sau să emit vreo judecată de valoare asupra filmului, dar vizionarea lui într-un grup de studenţi şi masteranzi, care aveau atunci doar cîţiva ani, a fost o experienţă puternică. Se rîdea şi se căscau ochii mari. „Vorbeşte serios?“ – m-a întrebat la un moment dat, în şoaptă, un student. Evident că toţi vorbeau „serios“, dar tînărului nu-i venea să creadă ce auzea. Sau, pur şi simplu, nu înţelegea.

Dar şi pentru mine, care fusesem „acolo“, filmul lui Calciu a fost impresionant şi a avut efectul unei pale de vînt care risipeşte ceaţa de pe o coastă de munte şi te lasă să vezi brusc un întreg peisaj care se întinde la picioarele tale. Am mai văzut multe alte filme despre acea perioadă, artistice şi documentare, bune şi mai puţin bune. Toate îşi puneau însă întrebări de genul „a fost sau nu a fost?“, se centrau pe un personaj sau altul de natură să lămurească sensul acelor evenimente, priveau mai superficial sau mai profund prin culise, în căutarea unor explicaţii ascunse. Ceea ce vezi în filmul lui Calciu este însă doar scena, aşa cum arăta ea atunci. Scena pe care societatea română ieşea în sfîrşit din domiciliul forţat al blocurilor pentru a se face văzută şi auzită, aşa cum era. Iar efectul este cutremurător!

Este cutremurător mai ales acum, la mai bine de douăzeci de ani după, căci îţi aduce aminte cu totală onestitate, fără cea mai mică urmă de parti-pris, de unde am plecat. Ground zero, vorba unui coleg. Marea defulare şi atît. Strigăte nearticulate, ură şi suspiciune, gîndirea de lemn a comunismului întoarsă peste noapte împotriva comunismului, dar rămînînd inevitabil tot acolo, reflexe de gregaritate şi de ură faţă de străinul presupus sau real, imposibilitatea funciară de a avea cea mai mică imagine a viitorului dincolo de emoţii amestecate de moment...

Retrospectiv, îţi dai astfel mai bine seama de handicapul societal uriaş pe care l-a reprezentat lipsa oricărei alte confruntări de masă, înainte de aceea augurală a căderii comunismului. Oful nostru este, adesea, acela de a nu fi avut şi noi un Havel al nostru. Problema reală este că nu am avut o masă critică aptă să înţeleagă ce ar fi spus un posibil Havel şi, eventual, să-l urmeze. Şi nu am avut-o, inevitabil, deoarece nu a existat nici o mişcare socială anterioară care să o pregătească cît de cît. Havel-ul nostru a fost Iliescu, singurul care se mişca precum peştele în apă în această masă descătuşată şi amorfă, în acelaşi timp. Comparativ cu el, contracandidaţii săi istorici ar fi picat cu brio examenul la marketing electoral din anul doi al oricărei facultăţi de ştiinţe politice de azi. Iar rezultatul a fost cel pe care îl trăim încă...

După douăzeci de ani, ciné-vérité-ul lui Laurenţiu Calciu are un efect paradoxal. Privind acele scene de început de lume, recunoşti cu uşurinţă metehne ale prezentului şi pricepi mai bine de ce sîntem încă o societate nearticulată. Pe de altă parte, măsurînd cu gîndul drumul parcurs de la acele zile, îţi dai seama cu surpriză şi o oarecare mulţumire cît de departe sîntem totuşi de acel ground zero...

Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.