Modernizarea învățămîntului românesc
Cînd eram prin liceu, m-a impresionat foarte mult Sfidarea mondială a lui Jean-Jacques Servan-Schreiber, proaspăt apărută la Editura Politică. M-a impresionat mai ales pentru unul dintre lucrurile discutate acolo şi pe care l-am ţinut minte pînă în ziua de astăzi: Japonia investea la acel moment un procent astronomic din PIB-ul său pentru elaborarea strategiei sale de educaţie naţională pe cîteva decenii; iar pentru asta îşi propunea să se pregătească alţi cîţiva ani buni. Jurnalistul francez comenta şi el, admirativ, această investire masivă într-un proiect de ţară de lungă durată.
Mi-a revenit în minte acest „detaliu“ aruncîndu-mi ochii peste noua noastră lege a învăţămîntului – pe care toţi membrii (a)vizaţi ai opoziţiei declară că o vor schimba în secunda în care vor prelua puterea. Nu voi comenta această consecvenţă legislativă a oamenilor noştri politici, care face ca, practic, să nu mai existe nici o lege funcţională măcar pe termen mediu, fie ea bună sau rea, dar nu mă pot împiedica să meditez la coerenţa „viziunii“ pe termen lung pe care o propune actuala lege – „cea mai modernă“ din cîte a cunoscut România, după cum declara recent domnul ministru al Învăţămîntului.
Modelul legii este cel european, al „spiritului Bologna“ şi al trecerii de la universităţile colegiale la cele corporatist-manageriale. Foarte bine, am intrat în Europa, creştem în ritm cu aceasta. Doar că, între timp, exact acest model este tot mai contestat în lumea academică europeană, în timp ce noi îl preluăm nemestecat ca stindard al „modernizării“. Mă rog, n-ar fi nici prima, nici ultima dată... Dar printre rîndurile acestei legi (parţial) la indigo, poţi citi cu uşurinţă răfuieli politice mult mai „tradiţionale“ şi locale. „Modernizarea“ devine astfel mai mult un mijloc de reglare de conturi cu „baronii învăţămîntului“ (ştim noi cine, persoane importante!). De acord şi cu asta, să zicem. Rectorii actuali şi „vechea gardă“ vor fi clătinaţi din temelii şi în mod democratic. O variantă de alegere a lor este aceea prin vot universal, direct şi secret, de către toţi membrii cu carte de muncă ai universităţii respective. Corect şi democratic. Dar şi puţin cam populist, nu senatul fiind cel care îşi alege din rîndurile sale conducătorul, ci „masele universitare“, stricînd astfel jocurile actualilor şi potenţialilor „baroni“. Cealaltă variantă, prin concurs public, deschide porţile managerilor de profesie (sau de partid...), aleşi de o comisie în care universitatea este reprezentată doar de 50% dintre membri.
Mai departe, spiritul antreprenorial îşi spune cuvîntul: rectorul îşi numeşte prorectorii şi controlează alegerea decanilor, care îşi numesc la rîndul lor prodecanii. Echipa managerială se retrage apoi în „consiliul de administraţie“ şi lasă senatul să mediteze în linişte la ideea de autonomie universitară.
Adevăratul spirit al legii este însă transparent de-abia la nivel preuniversitar. Aici lucrurile sînt mult mai clare: consiliul de administraţie, care este organul de conducere al unităţii de învăţămînt, este alcătuit din 4 cadre didactice (inclusiv directorul), 1 reprezentant al primarului, 2 reprezentanţi ai consiliului local şi 2 reprezentanţi ai părinţilor (plus un reprezentant al elevilor cu statut de observator). „În exercitarea atribuţiilor ce le revin, consiliile de administraţie şi directorii conlucrează cu consiliul profesoral, cu comitetul de părinţi şi cu autorităţile administraţiei publice locale.“ În traducere liberă: consiliul profesoral este pus pe tuşă (se „colaborează“ însă cu el), iar în organul de conducere profesorii nu vor avea niciodată majoritatea pentru a decide ceva. Dimpotrivă, cu sprijinul dezinteresat al unui părinte, Primăria îşi va impune tot ce doreşte, în modul cel mai legal şi democratic cu putinţă. În traducere şi mai liberă, asta se cheamă politizare – chiar dacă este prezentată ca depolitizare!
Acelaşi lucru s-a dorit şi la nivel universitar, dar aici luptele au fost acerbe şi textul final a apărut cu multe amendamente. Cine are abilităţi să le priceapă poate chiar să contracareze prin carta universitară unele dintre intenţiile (mai mult sau mai puţin) ascunse ale legiuitorului. În orice caz, în chiar textul legii, apar astfel deja două „principii“ profund diferite.
Dacă mai răsfoim puţin legea, dăm rapid şi peste un al treilea: „În învăţămîntul particular şi confesional, în componenţa consiliului de administraţie sînt incluşi reprezentanţi ai fondatorilor. Conducerea consiliului de administraţie este asigurată de persoana desemnată de fondatori“. Şi la capitolul referitor la învăţămîntul universitar, găsim precizarea complementară: „Consiliul de administraţie al universităţilor particulare este numit de către fondatori“. În traducere liberă, tovarăşul Bondrea va conduce „Spiru Haret“ şi dincolo de mormînt.
Să mai luăm, la întîmplare, şi alte exemple. Copilaşii noştri din ciclul primar, de pildă, vor beneficia, una după alta, de ore de religie şi de ore de spirit antreprenorial. Presupun că ceea ce vor înţelege din această complementaritate organică este faptul că societatea de piaţă se construieşte cu gîndul la Dumnezeu şi că banii sînt scara care duce spre paradis. Sau poate că, mai pragmatic, vor înţelege de mici ceea ce părinţii lor practică deja în viaţa lor matură: la fiecare ţeapă antreprenorială e frumos să faci o donaţie proporţională la vreo biserică sau mănăstire, ca să ţi se ierte păcatele.
Curat modernizare, monşer!...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte a sa este Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.
