Arhitectură și ierarhie

Mulţi dintre „emanaţii“ Revoluţiei din decembrie 1989 au considerat că simpla preluare a puterii, de la Partidul Comunist, ar putea fi suficientă pentru revenirea României în rîndul democraţiilor. E un lucru bine ştiut că, urmînd un mecanism deloc specific doar nouă, în interiorul noii puteri şi-au făcut loc, de îndată, cei care „aveau experienţă“ în politică şi în administraţie, activişti şi ocupanţi ai nivelurilor inferioare ale ierarhiei comuniste. Viziunea politică nu era şi nu reuşeşte să fie nici azi o prioritate. Principala „preocupaţiune mintală“ a „emanaţilor“ şi a multora dintre cei care i-au urmat în ultimii douăzeci de ani s-a dovedit a fi înlocuirea ierarhiei comuniste cu o altă ierarhie, căreia i s-a spus, simplu, „democraţie“. Puţini au fost cei care au luat în calcul faptul că ierarhia cu care ne-am învăţat atît de bine în comunism e fundamental diferită de o arhitectură a unui sistem democratic. După cum era normal, mulţi dintre noi am crezut că lucrurile se vor învăţa, se vor deprinde, se vor aranja în timp. Aparent, aşa s-a întîmplat. Trăim într-o ţară care a făcut progrese vizibile, sîntem membri cu drepturi depline ai Comunităţii Europene şi ai NATO, călătorim aproape liber în locuri pe care le visam cu ani în urmă şi, orice s-ar spune, trăim într-o democraţie. Dar lipsa de viziune politică şi maladiile erozive ale vechiului sistem îşi arată abia acum efectele profunde. 

Spre deosebire de ierarhia comunistă, arhitectura unui sistem democratic presupune lanţuri de responsabilităţi în preluarea tensiunilor sistemului, preocupare continuă pentru calculul rezistenţei mecanismului social, soluţii imediate la solicitări suplimentare, disponibilitate continuă pentru extindere şi dezvoltarea de noi dimensiuni şi, deloc în ultimul rînd, o obsesie pentru estetica întregului proces. Democraţia are, mai întotdeauna, un aspect foarte atractiv. E vorba de o continuă preocupare pentru chipul lucrurilor, pentru felul de ambalare a soluţiilor şi pentru aşezarea oricărei izbînzi într-o galerie cît mai vizibilă, vizitabilă şi inspiratoare. Vă amintiţi celebra zicere, devenită atît de populară, după ce am început să călătorim în libertate? Suna, şi încă mai sună, cam aşa: „Ai văzut, dom’le, ai naibii, cum ştiu să facă din două pietre amărîte ditamai chestia? Păi, aici, la noi, totul e vraişte, nu că n-am avea ce arăta...“ 

Estetica democraţiei se extinde asupra a tot ceea ce poate fi vizibil, dar şi asupra felului în care sistemul poate fi simţit. Iar esenţa acestei preocupări este păstrarea, protejarea continuă a caracterului inspirator al rînduirii lucrurilor. Interesele comune ale membrilor comunităţilor se pot transforma în spectacole care îşi contemplă continuitatea în timp, şi care se alimentează inclusiv din natura performanţei lor spectaculare. Însă aceste dimensiuni aspiraţionale nu pot veni decît dintr-o viziune asupra arhitecturii lumii în care ne e dat să trăim. Înlocuirea goală a unui model cu un altul, provizoratul ca filozofie, cîrpirea ierarhiilor primare nu vor putea da naştere niciodată unei aspiraţii.  

E drept, simplificînd excesiv lucrurile, ne place să spunem că noi nu sîntem făcuţi pentru aşa ceva, că natura creştinismului nostru ortodox e străină de spectacolul verticalităţii catolice, că în dosul spectacolului aparenţei strălucitoare a altora stau probleme cel puţin la fel de urîte ca ale noastre. Dar undeva, în adînc, ştim uneori că totul e doar un discurs de justificare, mai mult sau mai puţin frustrată, a unei profunde nostalgii pentru strălucire, pentru bucuria ordinii şi pentru foamea de valoare. Asta ne face să fim extrem de sensibili la orice gest critic, irascibili, urticaţi, suferinzi de un prurit istoric, prilejuit de orice gest care ar prezenta riscul de a ne evalua, măcar un pic. 

Vorbind despre Miliţie şi Poliţie, în episodul de săptămîna trecută semnalam, prin acest exemplu care e departe de a fi singurul, heirupismul modificării noastre de sistem şi absenţa preocupării pentru viziunea schimbării. La finalul articolului adresam o întrebare care i-a deranjat profund pe cîţiva cititori care mi-au făcut onoarea de a-mi citi articolul. Întrebarea era dacă ne dorim cu adevărat o Poliţie performantă. Cu riscul de a-i supăra, de a-i irita şi pe alţi cititori, răspund că nu cred în sinceritatea deplină a unui răspuns care ar trebui să fie, implicit, pozitiv. Cred, dimpotrivă, că metehnele pe care le-am deprins, nu doar în comunism, ne opresc şi azi de la bucuria de a contempla măcar un rudiment de spectacol românesc al legii şi al ordinii. Pentru că trăim un sentiment al dorinţei dreptăţii şi al nostalgiei pentru „domnia legii“ doar atunci cînd acestea nu ni se aplică în mod direct nouă. Pentru că am construit o cultură a fentei, a eschivei, a excepţiei, a hermeneuticii moralei. Şi, mai ales, pentru că am alcătuit democraţia postrevoluţionară, nu cu viziunea locului unde am fi dorit să ajungem, ci răzbunîndu-ne cu machiaj de operetă pe ce a fost. Şi, pentru că evaluarea reală ne-ar fi găsit pe mulţi dintre noi cu pantalonii în vine, mai degrabă am maimuţărit nişte instituţii, răzbunîndu-ne selectiv pe trecut, citind în diagonală şi sărind capitole.  

Iar cititorilor foarte supăraţi, celor care se simt jigniţi de unele afirmaţii din această serie de articole, le dau toate asigurările că textele de faţă nu sînt acuze la adresa nimănui. În orice spaţiu democratic, evaluarea continuă face parte din esenţa libertăţii. Opinia nu e un delict, ci un drept al tuturor. Nu cer nimănui să fie de acord cu mine, şi nici măcar, aşa cum ar fi normal, să respecte o opinie, chiar dacă ea e în dezacord cu a altora. Cît despre atacurile la persoană, din comentariile articolelor, sau despre observaţiile făcute cu mojicie, vă cer permisiunea să zîmbesc înţelegător, chiar dacă lucrul ăsta ar putea să irite. 

(va urma)

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.