Fuga de societate
Recentul raport al ICCV asupra calităţii vieţii din România în 2010 nu este deloc îmbucurător, dar nici surprinzător: peisaj de recesie, asemănător cu 1999 – care a fost însă, din multe puncte de vedere, cel mai rău an din postcomunism.
După cum ştim deja, cu 2332 euro venit mediu disponibil pe an/persoană, aveam încă din 2008 cel mai scăzut nivel de salarizare din Europa (de două ori mai puţin decît Ungaria, de trei ori mai puţin decît Cehia şi de peste 11 ori mai puţin decît Danemarca). Într-un comentariu la Radio România Actualităţi, profesorul Cătălin Zamfir adăuga faptul că această medie ascunde o creştere a polarizării salariilor şi că aproape una din cinci persoane angajate trăieşte sub pragul de sărăcie. (Ceea ce contrazice cel puţin într-o anumită privinţă deja celebra acuzaţie de ne-muncă pe care guvernanţii o aruncă în faţa populaţiei: iată, aproape o cincime dintre cei care muncesc nu reuşesc să scape prin asta de mizerie!) În ceea ce priveşte structura acestor venituri, dacă ponderea salariilor a rămas cam aceeaşi ca la începutul anilor ’90, ponderea pensiilor, a ajutoarelor sociale şi a indemnizaţiilor a crescut de la 12% la 25%, în timp ce aceea a autoconsumului a scăzut de la 20% la 8%. În sfîrşit, bunăstarea subiectivă (cît de mulţumiţi sînt oamenii cu veniturile lor) este ceva mai scăzută faţă de acum 20 de ani, 31% declarînd că veniturile nu le ajung nici pentru strictul necesar (faţă de 18% în 1992) şi 34% că le ajung doar pentru strictul necesar (cam la acelaşi nivel ca în 1992).
Pe acest fundal economic general, optimismul a ajuns la cote alarmante. La întrebarea „Gîndindu-vă la viitor, cum credeţi că vor fi condiţiile de viaţă în România peste 10 ani, comparativ cu prezentul?“, doar 20% răspund că „mai bune“, faţă de 66% în 1990 şi 48% în 2006. Altfel spus, încrederea în viitorul ţării a scăzut de peste trei ori pe parcursul acestor 20 de ani. Cu toate acestea, mulţumirea faţă de realizările din viaţă este mai mare (62% sînt mulţumiţi şi foarte mulţumiţi), iar procentul celor care se declară că ei personal „se simt bine, pe deplin fericiţi“ este în continuă creştere (21% în prezent).
Acest aparent paradox – despre care am avut ocazia să discut şi altă dată – ne trimite cu gîndul la consolidarea unei rupturi, care pare să fi devenit cronică, între instituţii şi indivizi, între spaţiul public şi cel domestic: societatea merge din rău în mai rău, eu personal reuşesc însă să mă salvez. Mai nuanţat spus, toate cifrele (fără a fi, de cele mai multe ori, profund diferite de anii precedenţi) concordă în a indica o percepere negativă puternică a mediului social general: cel puţin 80% dintre români percep existenţa cu o anumită intensitate a conflictelor sociale, pe primul loc fiind conflictualitatea politică; 70% declară că nu se poate avea încredere în cei mai mulţi dintre oameni; 54% apreciază schimbările faţă de anul trecut ca negative; 80% consideră că ţara este condusă rău sau foarte rău (faţă de 19% în 1990 şi 49% în 2006); 86% se declară nemulţumiţi şi foarte nemulţumiţi de viaţa politică din ţară (faţă de 47% în 1990 şi 62% în 2006, scorurile din 2010 fiind astfel cele mai scăzute cote din ultimii 20 de ani); complementar, posibilitatea de a influenţa modul în care este condusă ţara este considerată scăzută şi foarte scăzută de către 91% din populaţie (faţă de 60% în 1990 şi 86% în 2006) etc.
Pe de altă parte, satisfacţia faţă de viaţa de familie creşte de la 65% mulţumiţi şi foarte mulţumiţi în 1990 la 82% în 2010, fiind mai mare la tineri şi la cei cu studii superioare. Nu este deci vorba despre vreun conservatorism al celor în vîrstă şi slab educaţi. Relaţiile cu vecinii sînt considerate şi ele ca bune şi foarte bune în peste 80% din cazuri. Satisfacţia faţă de locuinţă este şi ea extrem de mare, doar 6% considerînd că locuinţa în care trăiesc este proastă sau foarte proastă. Satisfacţia faţă de serviciile comunitare (mediu, apă, zgomot, transport, Poliţie, timp liber, dar şi activitatea Primăriei în general) se află undeva la mijloc, fiind relativ ridicată şi în uşoară creştere, cu satisfacţie minimă pentru timpul liber şi medie pentru „modul în care Primăria administrează localitatea“ (42% îl consideră bun şi foarte bun). De menţionat şi un detaliu semnificativ: în cadrul activităţilor de timp liber se constată o scădere cu 10-15 procente faţă de 1990 la citit literatură, citit presă, mers la spectacole şi o creştere cu 16% la întîlniri şi petreceri cu rude şi vecini.
Global, se conturează astfel un cîmp al percepţiei sociale puternic fracturat: pe de o parte, un epicentru al siguranţei şi mulţumirii în jurul casei şi al familiei; pe de altă parte, o lume tot mai ostilă şi respingătoare pe măsură ce ne îndepărtăm de individ şi spaţiul său proxim de viaţă, în centrul acestei respingeri fiind sfera politicului. Totul este perceput ca fiind din ce în ce mai bine acasă, comparativ cu o lume înconjurătoare din ce în ce mai rea. Altfel spus: între putere şi populaţie s-a format o prăpastie, deziluzia faţă de viaţa socială devenind respingere a societăţii – şi, la limită, fugă din societate. Spaţiul domestic pare să devină astfel din nou zona predilectă de refugiu, eventual de „rezistenţă“ şi, adesea, de împlinire şi rost. Complementar, societatea îşi pierde tot mai mult sensul – ceea ce este mult mai grav decît pierderea banilor care, în principiu, poate fi remediată în cîţiva ani.
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.
