Maimuțăreală

Vreme de mulţi ani, pentru noi, libertatea nu a avut contururi precise. Viziunea noastră asupra libertăţii a fost, în cele mai multe cazuri, conjuncturală. Eram liberi în diferite situaţii, pe bucăţi, niciodată în întregime. Problema multora dintre noi era să ni se dea de mîncare şi să fim un pic lăsaţi în pace. Înţelegeam că economia socialistă se baza pe furt generalizat, raportări false, cumetrii, prieteşuguri şi încuscriri, dar pretindeam să fie marfă ieftină la „Alimentara“. Am dus îngăduinţa şi soiul nostru de complicitate cu sistemul pînă foarte departe, pînă cînd mecanismul general al simulării, pur şi simplu, nu a mai ţinut. Doar atunci cînd subzistenţa a ajuns o problemă tăioasă, ne-am hotărît să ridicăm glasurile.   

Comunismul a propus un joc pervers la care noi am participat din plin, şi pe care l-am diversificat, l-am dezvoltat, dîndu-i dimensiuni colosale. În cele din urmă, părea că nu libertatea însăşi ne interesa, ci un set de fofilări care să semene cumva cu senzaţia de a fi liberi. Dezvoltam o adevărată industrie mentală a înlocuitorilor. Primeam înlocuitor de cafea, prezentat ca ceva mai bun decît cafeaua, gheare de pui, prezentate ca ceva mai bun decît puiul însuşi, ţigări din tulpina uscată a frunzei de tutun, prezentată ca mai bună decît orice tutun, porţii gigantice de cult al personalităţii, prezentate ca ceva mult mai bun decît orice spectacol, şi întuneric zilnic, prin întreruperile de curent electric, prezentate ca ceva mai bun decît lumina însăşi. Distorsiunea a devenit o practică obişnuită pentru toată lumea, iar extinderea contururilor realităţii pînă mult dincolo de graniţa imaginarului s-a transformat în una dintre marile noastre plăceri ascunse. Am căpătat un fel de beatitudine a isteriei, un soi de voluptate a delirului, un cult al fugii de realitate şi un fetiş al extremelor. Toate astea, în timp ce evadam imaginar în lumea liberă şi trăiam o democraţie onirică a spaţiilor culturale în care ne refugiam. Orice enunţ e suspect, prin urmare el trebuie trecut prin toate filtrele posibile, cernut, hermeneutizat, distorsionat, modificat, minimalizat, augmentat, chinuit pe un pat al lui Procust şi recitit, după toate astea, în felul în care ne-ar conveni să-l auzim. Ce iese din treaba asta se vede, bine-mersi, de ani buni încoace.  Dar jocul pervers cu sistemul comunist şi cu edificarea societăţii socialiste multilateral dezvoltate a produs nişte efecte mult mai profunde decît am fi bănuit vreodată, presupunînd că am fi acceptat realitatea acestui fapt. Odată ieşiţi, aparent, din perpetua fericire penitenciară a comunismului, nu ne-a mai ars nici o clipă de chipul lucrurilor, de forma în care ar fi trebuit să turnăm tot conţinutul pe care credeam că l-am adunat, vreme de atîţia ani. Cîtă vreme am primit cu porţia orice marfă bună din Vest, indiferent de natura ei, forma, designul oricărui obiect, detaliile erau prilej de obsesie, de preocupare excesivă. Odată cu venirea halucinantă a libertăţii, am uitat brusc de admiraţia pe care o aveam pentru rînduiala ambalajului, pentru strălucirea formei şi pentru spectacolul detaliilor. Cîtă vreme nu înfulecam totul, mai aveam ochi, atenţie, admiraţie, pentru prezentarea mărfii. În mod firesc, odată cu venirea bruscă a potopului de mărfuri, am pierdut micile apucături de admiraţie pentru estetică, şi am sărit fix în cealaltă barcă, în cea a dezinteresului, chiar a dispreţului pentru ce admiram adineaori. 

Una dintre cele mai fascinante dovezi ale efectelor perverse din complicatul joc cu sistemul a fost reşaparea, adecvarea, transformarea formală a Miliţiei în Poliţie. Schimbarea de uniformă, petrecută în mai multe etape, a fost unul dintre cele mai spectaculoase numere, de un comic nebun, pe care le-am oferit lumii şi nouă înşine deopotrivă. Miliţia fusese una dintre cele mai detestate instituţii din orînduirea proaspăt apusă. Spre deosebire de Securitate, care-şi expunea rarisim uniforma la vedere, Miliţia se lăbărţa în uniforme peste tot. Conştiinţa perceperii acestei prezenţe simbolice, dincolo de concreteţea ei de nezdruncinat, nu se făcea în zona acceptării faptului că era vorba despre o instituţie în slujba ordinii şi a siguranţei publice. Miliţia era percepută, aşa cum era de fapt, ca unul dintre degetele mîinii de fier a regimului. Reputaţia Miliţiei n-avea nici o legătură cu ce vedeam noi prin filme că ar fi fost instituţiile similare de prin alte părţi ale lumii. Era o pază militarizată pe care regimul o pusese ca să-şi ţină din scurt propriul popor. 

Fireşte, după 1989, Miliţia a trebuit să-şi schimbe mai repede blana decît năravurile. Ce-a ieşit a fost un spectacol de un umor teribil. Croielile groteşti, materialele cumplit de proaste, accesoriile de carnaval sătesc au făcut din uniforma nou-născutei Poliţii un subiect de bancuri crunte şi batjocură suverană. Conţinutul instituţiei sucombase odată cu regimul, iar forma era subiect de băşcălie fără limite. Cîtă vreme multă lume era conştientă că pe străzi n-or să apară din neant poliţişti americani, forma, designul, aspectul uniformei erau prime necesităţi în procesul de modificare a substanţei. Au ieşit o hăhăială generală, un lung proces de schimbări şi cosmetizări, care mai de care mai comice, şi un eşec, limpede ca apa de izvor, în procesul de investire cu conţinut nou şi valoare simbolică a unei instituţii extrem de importante în statul de drept. Însă întrebarea perversă care dă tîrcoale şi-şi agită şugubăţ coada e una foarte simplă – oare ne dorim cu adevărat o Poliţie performantă, ca aia din filme? 

 (va urma)

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.