Adio, arme...
Zapez obosit printre zecile de canale. Toate sînt italiene. Caut unul de ştiri, un Euronews, ceva, să aflu ce se mai întîmplă în Libia, dar nu găsesc. Prind însă cu coada ochiului o declaraţie recentă a lui Berlusconi, cum că învăţămîntul universitar de stat nu produce adevăraţi specialişti, utili societăţii, şi că, în consecinţă, trebuie sprijinit învăţămîntul privat. Să fi ajuns Spiru Haret şi pe la ei? În orice caz, îmi sună cunoscut, aşa că închid televizorul.
Atmosfera la universitate e cam ca la noi. Cînd am intrat în sală să ţin cursul anunţat de trei luni de zile, nu erau decît vreo doi, trei doctoranzi şi nimic nu funcţiona. Am ieşit nervos să fumez o ţigară. Cînd m-am întors peste un sfert de oră, totul se mutase în altă sală, care se umpluse, iar aparatele fuseseră puse în funcţiune de către un asistent de la alt departament, care trecea întîmplător pe acolo. În pauză l-am întrebat pe responsabilul şcolii doctorale ce se mai aude cu banii mei pentru cursul de anul trecut. S-a uitat blazat prin mine şi mi-a spus că el are de primit 3000 de euro de trei ani de zile. N-avem ce face, totul trece acum prin administraţia centrală, noi am depus de mult dosarul şi acum aşteptăm... – mi-a mai explicat acesta. Eu nu mi-am primit salariul de două luni – şopteşte, timid, şi asistenta directorului. Şi asta îmi sună cunoscut, aşa că mă întorc la ore.
Săptămîna următoare încep doctoratele. E ultima serie dintr-un program frumos de „doctorat european“, pus la cale de vechea mea prietenă de la Universitatea din Perugia, împreună cu un grup de colegi cu care colaborez de ani buni de zile. Am alcătuit de la începutul anilor 1990 o plăcută şi eficientă asociaţie a europeniştilor şi de atunci am derulat împreună zeci de proiecte şi am organizat şi mai multe conferinţe. Realizez brusc că este ultima noastră întîlnire şi îi anunţ şi pe ceilalţi, ca şi cum aş fi avut o mare revelaţie. Lasă cu toţii ochii în pămînt. Asta mă gîndeam şi eu – mărturiseşte M., sufletul acestei asociaţii, care tocmai a fost pensionată de la universitatea din Bruxelles. A doua zi i-au desfiinţat şi centrul de studii balcanice, opera sa de o viaţă. Facem un fel de bilanţ, ca nişte bătrînei în Cişmigiu care se uită pe pagina cu morţi din România liberă. Realizăm că majoritatea s-au pensionat sau s-au retras în bîrlogul lor şi aşteaptă să le vină rîndul. Pentru restul, nu mai sînt bani nicăieri şi nici unul dintre noi nu mai este dispus să-şi ia pe cocoaşă dosare europene din care nu înţelegem nimic, în care tot ce ni se pare nouă important nu interesează pe nimeni şi tot ce ni se cere ni se pare în cel mai bun caz deplasat. Asta e, s-a mai încheiat un ciclu – îmi zic eu în sinea mea. Apoi realizez că, de fapt, dispare o lume.
La ieşire, dau nas în nas cu P. Tocmai m-am pensionat şi acum am trecut să-mi iau boarfele – mă anunţă acesta, înainte de a apuca eu să-l întreb ce mai face. Nu vreau să mai trec pe aici, e deprimant, toată lumea se ceartă cu toată lumea, toţi aleargă după tot felul de proiecte „sustenabile“... – mai adaugă el. După care, la despărţire, îmi aruncă peste umăr, cu acea încredere ciudată a intelectualilor occidentali în sîngele tînăr al esticilor: Rezistaţi şi pentru noi!...
Singur la un espresso, realizez că, în parohialismul nostru, avem impresia că numai la noi se întîmplă toate relele din lume, că dacă am schimba preşedintele, guvernul, un ministru sau altul, lucrurile s-ar îndrepta. Desigur, şi acest lucru este posibil. Într-o oarecare măsură.
În esenţă însă – şi limitîndu-mă la lumea academică – „spiritul Bologna“ este o schimbare generală. Universitatea colegială, inventată de bătrîna Europă, a murit, iar legea românească a învăţămîntului este bine văzută de noua Europă pentru că se înscrie hotărît în acest trend managerial şi corporatist. Micile şopîrliţe dîmboviţene prin care politrucii educaţiei noastre îşi plătesc poliţe sau îşi fac servicii reciproce nu interesează pe nimeni. Bologna must go on! Statul se retrage peste tot din educaţie şi lasă Piaţa să regleze cunoaşterea. Iar aceasta, avînd de regulă doar interesul imediat drept singură viziune, transformă totul într-o inginerie birocratică închinată zeului eficienţei. Rezistaţi şi pentru noi... Zîmbesc, aducîndu-mi aminte de speranţa lui P. Singura noastră „rezistenţă“ se face auzită, firav, doar cînd vine vorba de salarii şi pensionări. Asupra principiului însuşi nimeni nu are nimic de zis. Mai mult, dacă Occidentul, care a inventat această nouă doxă, şi-a format între timp şi anticorpii, tot mai multe universităţi şi cadre didactice elaborîndu-şi strategii, fie ele şi firave, de delimitare faţă de excesele spiritului antreprenorial, la noi ingineria birocratică devine scop în sine, corectitudine politică, adevăratul „spirit european“. A avea reţineri de principiu, a critica sistemul Bologna este încă perceput la noi ca un fel de criptocomunism, un stîngism cu care nici măcar PSD-ul n-ar îndrăzni să se asocieze.
Îmi termin cafeaua şi mă întorc la ultima noastră şedinţă. Se termină rapid, fără prea multe întrebări şi comentarii. Toată lumea are gîndurile în altă parte. Este prima dată cînd nu regret că plec din Italia. Cînd ajung acasă, îmi pun un pahar cu vin şi mă aşez în faţa televizorului să aflu ce s-a mai întîmplat între timp în ţară. Zapez obosit printre principalele noastre canale de ştiri. Irina rămîne cu Irinel! – aflu de pretutindeni. Închid televizorul şi mă înfăşor în somn.
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte a sa este Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.
