Rătăcit printre obiecte
Ce arunci şi ce păstrezi? Şi, măcar din cînd în cînd, nu poţi să nu te întrebi şi de ce? De ce să arunc o parte din mine, de ce să păstrez ce nu mai are nici un sens pentru mine? Dar ce sens?...
Cînd toate obiectele care te-au înconjurat ani şi ani de-a rîndul devin o viaţă într-un camion, mutatul capătă dimensiuni ontologice. Iar cînd părăseşti casa ta pentru a te muta în casa lor, unde au trăit şi murit părinţii tăi şi unde tu ai refuzat dintotdeauna să locuieşti vreodată, această „ontologie“ începe să fie bîntuită de stafii şi are nevoie de exorcizări.
A trebuit să fac mai întîi curat în casa alor mei. Organizare de şantier. Împovărătoare impietate. A trebuit să arunc din lucrurile lor pentru a face loc lucrurilor mele. Cu ce drept însă, cînd părinţii mei nu mai sînt de faţă să-şi apere apartenenţele? Dar ce să fac, de pildă, cu aceste două sertare cu dopuri sau cu acest sertar cu şuruburi, piuliţe, capete de sîrmă, clame...? Ce rost avea această nevoie compulsivă de a păstra totul? De fapt, ştiu foarte bine, dar încerc să fiu „raţional“... Le arunc deci dimpreună cu toate tratatele alea prăfuite de medicină de la începutul secolului trecut. Dar ce să fac cu fotografiile? Majoritatea nu-mi spun nimic, nu recunosc pe nimeni. Unele au însă acel farmec discret al trecutului, al unor filiaţii ascunse care te privesc de peste timp, chiar dacă tu nu le mai vezi. Le păstrez pe toate şi vom mai vedea... Şi-apoi mobila! Uriaşa masă din sufragerie, cu jilţurile sale impunătoare. Doamne, ce aglomeraţie de fantome! Cîte bucurii, dar şi cîte psihanalizabile suferinţe, refulate, tăcute, date uitării! O păstrez, din motive „raţionale“: e frumoasă şi oricum nu avem bani să cumpărăm alta. Dar nu şi dormitorul! Şi în primul rînd nu patul, acesta trebuie schimbat primul! Cred că toţi cei care au divorţat sau s-au despărţit dintr-un motiv sau altul de o persoană cu care au împărtăşit, o vreme, viaţa lor, a doua zi după trezire au schimbat patul...
Mă apuc apoi să strîng lucrurile din casa mea. Încep cu cărţile. Sînt multe şi nu pot să le iau pe toate, mai ales că multe dintre ele au devenit între timp inutile. Inutile? Dar nu numai despre utilitate este vorba! Aceste trei rafturi mari, pline cu cărţi ale şi despre Piaget, de pildă, ce să fac cu ele? Mă aşez pe un scaun şi le privesc lung. Arheologie de sine. Cele trei rafturi sînt un strat geologic în existenţa mea, compact, vizibil, acoperit de alte straturi. Îmi dau seama că, în acea vreme, am fost, probabil, unul dintre cei mai buni cunoscători ai lui Piaget din ţară, dar nimeni nu a avut ocazia să afle asta vreodată şi eu însumi am uitat acest lucru de mult timp... A trecut peste un sfert de veac de cînd nu le-a mai atins cineva şi este practic sigur că nimeni nu se va mai apropia de ele vreodată. Decid totuşi să le păstrez, să fie acolo...
Cînd toate cărţile au fost selectate, sînt înconjurat de scheletul bibliotecii pe care am proiectat-o pentru biroul meu, cu peste treizeci de ani în urmă. Alt strat geologic. Simt mirosul de lemn de atunci şi gustul de început de viaţă nouă. A durat doisprezece ani ca să terminăm casa, astfel că pînă să fie gata şi biroul meu, au crescut copiii şi a trebuit să-l mut pe cel mare în camera la care visasem. Stau pentru prima dată, singur, în „biroul meu“, pustiu...
În sfîrşit, mă mut. Mă aşez la biroul meu. E nou. Biblioteca din jur este însă a tatălui meu, care a moştenit-o de la tatăl său. În dreapta mea, pe perete, soţia mea a bricolat un caleidoscop de fotografii de familie. Sau poate nu... Sînt poze vechi, majoritatea sepia, frumoase, zîmbitoare, trecute. Recunosc doar două-trei personaje. Restul sînt fie rude necunoscute, fie cine ştie ce trecători prin viaţa alor mei. Dar ce contează, este un tablou de rudenie în căutarea unui autor!
Îmi dau seama brusc de analogia cu Muzeul Ţăranului Român. Bernea nu a pus în scenă viaţa ţăranilor din România, ci rudenia lor spirituală eternă, fără referinţe empirice, nedatată şi utopică. A refuzat legatul împovărător al fiecăruia pentru a le înălţa icoana comună, a Ţăranului interior. La fel şi aici: fotografiile mele refuză genealogia strictă de familie pentru a înfăţişa doar filiaţia generică a trecutului. Declaraţie de pioasă independenţă şi mîndră apartenenţă...
Rămîn însă pierdut, dezorientat... Va mai trece timp pînă să ajung din nou acasă!
Rătăcit printre obiecte, îmi aduc aminte de povestirea unui amic despre o bătrînică lovită de un început de Alzheimer. Speriată, a început să lege cîte un bileţel de fiecare obiect pentru a ţine minte la ce foloseşte fiecare. Nu cum îl cheamă, ci la ce e bun: pentru stropit grădina, pentru înlocuit robinetul de la chiuveta din bucătărie, pentru bătut cuie în grindă, pentru cîrpit cămăşile lui Vasile etc. Cu migală şi răbdare, toate obiectele adunate în gospodărie au fost astfel etichetate. A rămas un capăt de aţă, abandonat într-un sertar. Bătrînica l-a strîns cu grijă, l-a legat de un petic de hîrtie şi a scris pe el: nu foloseşte la nimic. După care l-a pus la locul său, în sertar...
Povestea e prea frumoasă ca să fie adevărată. Dar sigur a fost reală!
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.
