Un colț din altă lume
Era la sfîrşit de iunie şi campionatul mondial de fotbal din Germania trecuse deja de faza grupelor. Ziua în care Franţa juca cu Spania. Tocmai vizitasem castelul Chambord de pe valea Loarei, care ni se păruse prost întreţinut (într-un stil aproape românesc) de către statul francez proprietar. Unele ferestre la care se spărseseră geamurile erau acoperite de cartoane puse strîmb. Prin interior sufla vîntul. Am plecat de acolo, bîntuiţi de un adevărat disconfort medieval.
Nu rezervasem hotel pentru acea noapte şi trebuia să căutăm prin împrejurimi un loc de dormit. La un camping care avea şi bungalouri ni s-a spus că, dacă nu avem cu noi cearceafuri, seturile lor ne-ar costa 90 de euro. Fata de la birou nici măcar nu era sigură dacă mai există vreun loc liber în camping şi nu părea capabilă să poată afla mai exact. Aşa că am pornit mai departe şi pe la orele toropite ale amiezii am intrat într-un mic orăşel (cred că Mer), în care toată lumea părea că doarme. Locurile la hotel erau ocupate, pe faţa recepţionerilor se citea plictiseala iar pustietatea din restaurante nu te îmbia deloc să intri. Cineva ne-a îndrumat către un sat din apropiere, cu un han unde totdeauna ar fi locuri libere. Am luat-o pe nişte şosele înguste şi pustii, cu asfalt perfect, printre lanuri galbene de grîu, peisaj tipic pentru Franţa. M-am bucurat de cîteva viraje pe care le-am putut ataca în viteză şi am zărit în depărtare turla ascuţită a unei biserici. Era un sat pătrat, cu cel mult cîteva zeci de gospodării, dar cu o biserică mare şi o piaţă impunătoare în mijloc. Cele mai multe case erau aliniate de jur împrejurul pieţei. În rest, mai existau doar vreo trei străduţe foarte scurte, cu cîteva case pe fiecare parte şi care se pierdeau în lanurile de grîu care înconjurau satul. Cătunul era parcă desenat cu rigla.
Am întrebat de han şi ni s-a arătat o casă veche de piatră cu etaj şi cu toate obloanele de lemn trase. Uşa de la intrare era şi ea acoperită cu un oblon bleu pe care era instalat un lacăt mare. Omul cu care intrasem în vorbă ne-a sfătuit să aşteptăm şi a format un număr la mobil. A vorbit cu cineva şi ne-a spus că proprietara vine în cinci minute. După numai vreo două, de după colţ a apărut o femeie fără vîrstă, îmbrăcată cochet. Ne-a salutat, ne-a întrebat de unde sîntem, apoi a început să descuie lacătul cu mişcări hotărîte. Nu ştiam ce ne aşteaptă, dar în acea seară oricum nu mai avem unde să mergem în altă parte. Eram singurii clienţi din acel moment, dar părea că de foarte multă vreme nu mai trăsese nimeni pe acolo. Înăuntru era întuneric şi răcoare. Proprietara a început să desfacă obloanele de la ferestre, cu multe scîrţîieli. Ne aflam într-o încăpere cu mese acoperite cu muşama şi scaune de lemn ieftine. Parcă pătrunsesem într-un film cu Rezistenţa franceză. Femeia ne-a condus la etaj, unde a deschis o uşă cu o cheie mare. S-a dus la fereastră să împingă şi obloanele de acolo, iar lumina roşiatică dinspre apus a luminat brusc camera. Avea podele de lemn, paturi simple de fier şi un dulap masiv ale cărui uşi pictate cu flori nu se închideau bine. Într-un colţ era o chiuvetă. Toaleta era în altă parte, suspendată parcă într-un capăt întunecos al culoarului. Ajungeai acolo ghidat de ţîrîitul unui fir de apă, care lăsase urme de rugină în vasul de porţelan.
Franţuzoaica ne-a adus cearceafurile şi ne-a întrebat dacă totul e OK. Hanul ne crea strania senzaţie că nimerisem în spaţiul şi în timpul altcuiva. Un colţ pierdut într-o regiune, altfel, cît se poate de celebră. Fără să aibă cine ştie ce pretenţii, locul era totuşi primitor iar, în acel moment, siguranţa unui acoperiş peste noapte era pentru noi cel mai important lucru. Preţul ni s-a părut rezonabil iar proprietara s-a oferit să ne dea şi cina. Ne-a pregătit cîte o porţie de linte cu bucăţi de carne. Cred că nu mai mîncasem linte, ştiam de ea doar din poveşti. M-a întrebat dacă vreau vin obişnuit sau superior. Dintr-un impuls de moment, am zis „superior“. Am vrut să nu cumva să-i fac impresie proastă dar... chiar asta i-am făcut. Un gest al ei cu capul, aproape imperceptibil, m-a făcut să înţeleg că nu i se pare tocmai potrivit să bei vin ales la o mîncare de linte. Mie, oricum, masa mi s-a părut senzaţională.
Am întrebat-o dacă n-o interesează marele meci pe cale să înceapă. „Football?“ „France – Espagne.“ „Oh là là!“ Faţa i s-a luminat şi m-a rugat s-o însoţesc într-o debara plină cu aspiratoare şi mese de călcat. Într-o cutie era un televizor plin de praf pe care am ajutat-o să-l scoată şi să-l bage în priză. Urmărind meciul, m-am simţit mai liniştit. Era ca un fel de reluare a contactului cu o lume cunoscută, o dovadă că nu eram complet pierduţi. Proprietara nu s-a arătat interesată nici măcar de scor. La sfîrşitul partidei, de prin sat s-au auzit cîteva urale (Franţa cîştigase cu 3 la 1).
A doua zi, după ce am primit cîte o cafea şi un croissant, am plecat pe drumul nostru, spre alte castele de poveste. După o vreme relativ scurtă, am descoperit că nu-mi mai pot aminti nicicum numele satului şi nici pe cel al hanului. Google cu hărţile sale nu mi-a fost de vreun folos. Uneori, mă întreb dacă locul acela chiar a existat.
