Semnalizări, trafic și societate
Traficul continuă să fie unul dintre principalele ofuri ale bucureştenilor. Mai larg, ceea ce se întîmplă în stradă, de la curăţenie la cîini comunitari şi de la starea drumurilor la trafic, se află pe primele locuri în ierarhia nemulţumirilor locuitorilor Capitalei, aşa cum rezultă din noua ediţie a „cartografierii sociale a Bucureştiului“, realizată la SNSPA de către colegul meu Alfred Bulai. Există desigur diferenţe între cartiere, traficul fiind perceput mai înăbuşitor în zone precum Drumul Taberei şi Militari sau Colentina şi Pantelimon şi relativ mai acceptabil în Berceni sau Rahova. În ansamblu însă, „traficul“ rămîne o problemă obsesivă atît pentru cei care circulă cu maşina personală, cît şi pentru cei care apelează la transportul în comun, un soi de metonimie a oraşului, chiar dincolo de problemele reale de circulaţie. Comportamentul în trafic este astfel şi el mult mai grăitor decît blocajele sau „evenimentele“ raportate de către poliţie, un soi de spune-mi cum circuli şi îţi spun în ce oraş trăieşti.
În acest sens, de vreo două luni mă îndeletnicesc cu o statistică personală uşor perversă: cîte un sfert de oră, din cînd în cînd, urmăresc maşinile care nu semnalizează stînga sau dreapta atunci cînd ar trebui să o facă. La primul stop mai lung, îmi notez apoi cazurile „aşa da“ (cei care au semnalizat) şi cele „aşa nu“ (cei care nu au semnalizat). Tocmai am ajuns la o mie, aşa că am tras linie şi am calculat procente: în 32% dintre cazuri, şoferii bucureşteni nu semnalizează atunci cînd o iau la stînga sau la dreapta, schimbă banda etc. Desigur, e o statistică pe genunchi, fără nici o pretenţie de precizie şi fără „marjă de eroare“ riguroasă. Şi totuşi...
Şi totuşi, e suficient pentru a considera că este un soi de fenomen de masă şi a te întreba de ce? Nu ar fi greu, nu ţine de creşterea excesivă a numărului de maşini, de lipsa parcărilor sau inflaţia bordurilor, de gropile din şosea sau lipsurile din legislaţie – şi nu poate fi pus nici pe seama edililor. Nu, e simplu, e clar şi ţine doar de oameni. Dar se pare că exact aici e problema!
Semnalizarea se adresează eminamente celuilalt, partenerului de trafic, îi anunţă din vreme intenţiile tale pentru a putea să anticipeze mişcările lui, este un soi de comunicare în spaţiul public al şoferilor spre bunul mers al traficului comun. Desigur, există oraşe sau ţări întregi cu o circulaţie (aparent) mult mai haotică decît a noastră, în care semnalizarea este ultima dintre probleme. Dar acolo există altfel de „reguli“, un soi de drept cutumiar al circulaţiei, bezmetic pentru necunoscători, dar suficient pentru iniţiaţi. La noi, semnalizarea este regula acceptată şi practicată în două cazuri din trei – dar eludată într-o treime dintre cazuri. De ce? Ce ne spune povestea asta?
Mai întîi de toate, ne spune faptul că nu poţi avea încredere în regulă (lege), pentru că ea poate fi respectată sau nu, în mod relativ aleator. Deci trebuie să fii prudent, nu corect. Imediat după aceasta, ea ne spune însă ceva ce mi se pare şi mai grav deoarece este mai „gratuit“. Să zicem că pot să înţeleg faptul că nu respect legea atunci cînd acest lucru îmi aduce un avantaj; nu este moral, nu este legal, dar poate fi util pentru mine, deci are o anumită explicaţie. Dar să nu respect legea uite-aşa, că n-am chef, şi, mai mult, chiar atunci cînd acest lucru îmi poate fi defavorabil (ba chiar, la limită, fatal), asta e mai greu de înţeles. Se poate spune că semnalizarea este o bagatelă, că nu aceasta este principala cauză a accidentelor şi a altor „evenimente rutiere“. Da, aşa este, dar chiar dacă nu se află la originea siguranţei circulaţiei, ea este, poate, cea mai simplă şi directă expresie a confortului circulaţiei: a semnaliza înseamnă a comunica cu ceilalţi, a-i respecta şi a construi astfel o încredere reciprocă între membrii unei echipe întîmplătoare. Şi, indirect, toate acestea te fac să te simţi mai sigur şi mai relaxat.
„Respect“ şi „încredere“... pare că exact acestea lipsesc în traficul bucureştean – şi, extrapolînd, în societatea românească. Nu semnalizez pentru că nu-mi pasă de cel de lîngă mine, pentru că acesta pur şi simplu nu există pentru mine, nu îi datorez nimic. Mai mult, a semnaliza înseamnă a anticipa o mişcare a mea şi a respecta această promisiune. Ei bine, nici nu ştiu exact cum mă voi mişca şi nici n-am chef să mă angajez în „promisiuni“! Sînt un şofer liber într-un trafic liber! Semnalizarea e pentru loseri.
Există însă şi un element înduioşător în tot acest darwinism rutier: cînd semnalizezi că vrei să intri pe o bandă sau pe o stradă şi cel din spatele tău chiar îţi respectă semnalizarea şi îţi permite să „te bagi“, eşti atît de uimit, încît simţi nevoia să-i mulţumeşti, clipind de două, trei ori cu ambele semnalizatoare. Un strop de normalitate, şi începi să crezi că lumea e plină de oameni drăguţi...
Vintilă Mihăilescu este antropolog, profesor la Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Cea mai recentă carte publicată: Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani, Editura Curtea Veche, 2010.
