Zvîcnetul

Dacă vi se întîmplă să călătoriţi cu maşina prin România, şi dacă aveţi ghinionul să daţi peste un drum în lucru, la care se circulă pe un singur sens, fiţi atenţi la ce se întîmplă, cîtă vreme staţi la coadă. S-ar putea să aveţi suficient timp încît să observaţi că pe marginea drumului zac dune de gunoaie. Asta dacă nu sînt rigole, care s-au umplut deja, cu aceleaşi gunoaie. E normal. Compatrioţii noştri, urmaţi în clasament, la mică distanţă, de şoferii tirurilor turceşti, se gîndesc gospodăreşte că, dacă tot s-au oprit pe marginea drumului, e vreme de făcut curăţenie prin maşină. Ce-i de prisos se aruncă afară. Dar nu zăbovim prea mult la contemplarea acestui fapt seducător care încă atestă „puritatea“, „farmecul“ şi „libertatea“ unei ţări periferice a Comunităţii Europene. Ceea ce ne interesează acum, la coadă – aşteptînd cuminţi, în maşini, să mergem mai departe – e zvîcnetul. Nu trebuie să faceţi vreun efort în a-l căuta. Apare sigur, fără să se lase aşteptat prea mult. În atmosfera convenţiei elementare a faptului că toată lumea e egală în situaţia asta, că trebuie să stăm la coadă, apare această pulsaţie, acest spasm al firii noastre – zvîcnetul. Revolta instantanee, răzbunarea pe o istorie condamnată la incertitudine, lovitura prin surprindere, plasată în plină figură, gestul fulgerător de frondă la adresa celor care spun că ne dezmeticim foarte greu. Adică zvîcnetul. Ce s-o mai lungim?! Mica explozie a unor orgolii terfelite de veacuri. Mai pe româneşte, la coada la care am luat-o razna cu figurile de stil, întotdeauna, cineva ţîşneşte pe lîngă toţi fraierii care aşteaptă la rînd, băgîndu-se cît poate de în faţă, să poată trece înaintea ălorlalţi. E zvîcnetul. Clipa de străfulgerare în care nu te mai controlezi, şi răzbuni, printr-un gest, cîteva sute de ani de dominaţie turcească, austro-ungară, rusească, de care s-o mai găsi. E momentul în care poţi învinge tristeţea istoriilor personale şi ale naţiei, trecînd fulgerător, concentrat, mobilizat, încordat, în faţa ălora care stau la rînd. 

Dacă vreţi să daţi peste zvîcnet în toată splendoarea lui, dacă aveţi chef să-l observaţi în habitatul lui natural, aşa cum v-aţi uita la păsări într-o deltă, aşa cum v-aţi uita la dansul nupţial al cocoşului de munte, făcînd să freamete roua zorilor, aşezaţi-vă la orice coadă. Nu contează la ce. Important e să fie coadă. Esenţial e să trebuiască să se stea la rînd, în ordine, pentru a se face ceva, pentru a se vinde ceva, pentru orice. Prin urmare, staţi un pic la rînd. N-o să vă pară rău. Şi nici măcar n-o să trebuiască să aşteptaţi prea mult. Zvîcnetul nu se lasă aşteptat. Se simte, de departe, ca un ecou slab, ca o pulsaţie abia sesizată, ca ceva care vine, dar nu ştii ce e şi de unde apare. Ei, Doamne, ce să fie?! E zvîcnetul. E ţîşnirea în faţă. E pulsaţia glorioasă a ceva mai greu de definit decît fulgerul globular. E momentul în care legile clasice ale fizicii dispar, lăsînd loc teoriei corzilor. Da, e vibraţia invaziei de neoprit a unei dorinţe cosmice de a trece în faţa celuilalt.  

Contextul energetic cel mai prielnic al zvîcnetului e dat de orice fel de aglomerare umană. Nu e obligatoriu însă, sub nici o formă, să înţelegem prin aglomerare cine ştie ce mulţimi de oameni care înnegresc orizontul. Nici vorbă de aşa ceva. O aglomerare e, să zicem, pîlcul de cetăţeni care aşteaptă sosirea unui mijloc de transport în comun. Nu contează că e metrou, autobuz sau tramvai. Zvîcnetul e, aici, în definiţia lui mică. În faza larvară a dezvoltării dimensiunilor sale care, finalmente, scapă puterii de observaţie fără echipamente specializate. Aici, zvîcnetul, aflat într-un soi de copilărie jucăuşă, se vede ca o fluturare, ca o zbatere de aripă, ca o decolare a unei păsări de apă. Nu contează vîrstele celor care alcătuiesc pîlcul de cetăţeni în aşteptarea mijlocului de transport în comun. Vibraţia asta îi traversează pe toţi, indiferent de glumele la care rîd, de cărţile care le-au luminat viaţa sau de emisiunile de divertisment care le-au deschis ochii asupra felului de alcătuire a lumii ăsteia.  

Mai interesant, în absenţa unei mize aparente, e la trecerea de pietoni. N-ai zice, dar e unul dintre locurile unde zvîcnetul poate fi observat în cele mai bune condiţii. La prima vedere, poate că acest context ar putea fi privit cu o oarecare neîncredere. Ei bine, surpriza e pe măsură. S-ar putea spune că la o trecere de pietoni ar trebui să domnească fundamentul absolut al democraţiei. Ce poate fi mai pentru toată lumea, mai adresat tuturor, decît o trecere de pietoni? Hm… Lucrurile nu stau tocmai aşa. O trecere de pietoni, la noi, poate fi un adevărat prag al selecţiei naturale. Poate fi un examen al aptitudinilor de supravieţuire în jungla urbană. Zvîcnetul îşi găseşte aici, în momentul de start, atît la pietoni, cît şi la şoferi, unul dintre cele mai potrivite medii de manifestare. Trecerea de pietoni e un teritoriu al competiţiei absolute. Iar miza asta uluitoare se vede pe figuri, se ghiceşte în tensiunile muşchilor şi tendoanelor acoperite de haine, palpită în starea generală, în situaţia, în provocarea de a aştepta momentul de start al traversării. Zvîcnetul face din ceva aparent banal, un teritoriu al luptei orgoliilor, al instinctului competiţiei. Motoarele se ambalează, roţile se mişcă încet, imperceptibil, pregătind sprintul glorios şi izbăvitor, mîinile se crispează pe volan, picioarele tremură uşor, în efortul de domolire a relaţiilor etern conflictuale, dintre ambreiaje, frîne şi acceleraţii. De cealaltă parte, pietonii stau ca atleţii, gata să fure, dacă se poate, cîtimea de start care scapă oricăror scule de măsurare a timpului.  Zvîcnetul se mai poate vedea şi la lifturile din spitale. Dar e prea trist. Povestea şi-ar pierde şi ultima urmă de haz, pe care, de fapt, nu l-a avut deloc.  

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.