Trei poveşti

A fost nunta regală de la Londra, a fost beatificarea Papei Ioan Paul al II-lea şi a fost împuşcarea lui Osama bin Laden. Trei evenimente la care am asistat (mediatic) în ultimele zile şi între care n-ar părea să fie vreo legătură.

Primul, o ceremonie regală fastuoasă, spectaculoasă şi în acelaşi timp sobră, fără nici un fel de stridenţe. Căsătoria dintre un prinţ, moştenitor al tronului, şi o fată care l-a fermecat într-un fel asemănător poveştii Cenuşăresei. După nunta din catedrala ale cărei înălţimi îţi tăiau respiraţia, au plecat într-o caleaşcă de poveste, tapiţată cu pluş roşu, care i-a purtat la palat pe o cale din asfalt roşu (The Mall), fiind însoţiţi de soldaţi roşii ca de plumb şi de călăreţi cu săbii lucitoare şi coifuri cu panaş. Se spune că soldaţii aceia îşi lustruiesc cizmele ore (dacă nu chiar zile) în şir, pînă cînd te poţi oglindi în ele. Această dovadă de vrednicie se adaugă calităţilor pe care trebuie să le aibă în mînuirea armelor şi curajului din lupte (fiindcă sînt militari de elită, activi). Prinţul era îmbrăcat, la rîndul său, în uniformă roşie, mireasa purta o rochie de culoarea fildeşului, al cărei secret a fost păstrat cu străşnicie pînă în ultimul moment, în vreme ce regina, cea care domneşte şi peste mări, a ales să se gătească într-un veştmînt galben. Invitatele s-au întrecut în pălării, care mai de care mai mari şi mai fistichii. Poporul i-a aclamat entuziast şi au fost „supuşi“ care au aşteptat trei zile, numai ca să vadă mai de aproape convoiul regal.

Cel de-al doilea mare eveniment a fost beatificarea unui papă vestit în toată lumea pentru înţelepciunea şi bunătatea lui. Un om care a ştiut să reprezinte Biserica, să se apropie de oamenii de rînd, să „întindă punţi“ către alte confesiuni şi chiar către alte religii şi, nu în ultimul rînd, să acţioneze politic împotriva comunismului ateu care-i ocupase chiar  propria ţară. Un papă căruia nu i-a lipsit umorul, inteligent, cultivat şi sensibil, un papă care schia, înota şi încheia uneori slujbele mai repede, pentru ca oamenii să poată merge să vadă un meci de fotbal important. Şi-a început Pontificatul îndemnîndu-şi semenii să nu se teamă. Urmaşii lui au descoperit că a făcut şi minuni care justifică în mod „tehnic“ beatificarea şi chiar o ulterioară sanctificare.
 
Beatificarea de zilele trecute a reprezentat însă o confirmare a valorilor pe care trebuie să le urmeze un om, o personalitate, un papă, valori care duc către sfinţenie şi recunoaştere unanimă, care fac dintr-un om un reper pentru întreaga omenire. Slujba s-a făcut într-o catedrală încă şi mai mare decît cea în care s-au căsătorit prinţii de la Londra şi a fost păzită de vînjoşii soldaţi ai Gărzii Elveţiene cu halebarde şi uniformele portocalii cu albastru şi roşu.

În fine, cea de-a treia mare poveste a ultimelor zile a fost uciderea omului negru al Planetei. Povestea e cu un împărat şi mai mare decît galbena regină a Angliei (un fel de Harap Alb) şi bun aliat de-al ei, care a trimis cîţiva oşteni destoinici să-l dibuiască pe cumplitul zmeu în vizuina lui şi să-l aducă viu sau (mai degrabă) mort. În răutatea lui, zmeul se făcuse vinovat de distrugerea celor mai înalte şi mai mîndre turnuri ale cetăţii luminoasei împărăţii. Aruncase flăcări şi dărîmase totul peste mii de oameni nevinovaţi. Soldaţii l-au găbjit după o luptă crîncenă ce a durat 40 de minute, l-au răpus şi i-au aruncat corpul în mare, într-un loc neştiut de nimeni, aşa încît să nu-i mai poată fi înviat nici spiritul. S-au încheiat astfel cei zece ani de teroare pe care zmeul reuşise s-o instaureze în întreaga lume.

Sînt trei poveşti adevărate care demonstrează că în lume mai există lucruri înalte şi frumoase – sfinţenie, curaj, onoare şi datorie –, că binele se deosebeşte de rău, pe care-l poate şi învinge, şi că nu totdeauna invidia, cîrcoteala, laşitatea şi celelalte mizerii care mai există sînt rentabile.