Loază

Diferitele sesiuni de examene naţionale – de maturitate, bacalaureat, titularizare etc. – readuc periodic în discursul public, în ştirile şi în comentariile jurnalistice, termenul depreciativ loază. Sensul său actual e legat mai ales de neseriozitatea juvenilă: sînt loaze elevii chiulangii, dar şi, prin extensie, cei asimilaţi lor: „dintre cei care credeau sincer că au o şansă, 57% s-au dovedit nişte loaze!“ (lacoltustrazii.ro), „multe loaze la titularizare“ (monitorulneamt.ro); „două loaze“ (evz.ro) etc.

E posibil ca asocierea cu vîrsta fragedă şi imaturitatea să se fi fixat în memoria colectivă prin textele lui Caragiale, în care loază e un epitet tipic în discursul profesoral – „Vii să mă rogi pentru vreo loază de elev de-ai mei. – Nu e loază, Costică; e un băiat dintr-o familie dintre cele mai bune: mi-e rudă“ (Lanţul slăbiciunilor) –, chiar în adresarea către elev: „Profesorul (nemulţumit): Nu aşa, loază! Nu cuvînta doară ca rîtanii... vorbeşte ca şcolerii“ (Un pedagog de şcoală nouă); „Stăi, întîi să te-ntreb, loază. Cîte rîuri are Europa? – Mă duc să le număr, domnule“ (Cănuţă, om sucit). Totuşi, Caragiale folosea termenul şi în alte contexte, în articole politice – „Conciliabule peste conciliabule, tratative şi negoţieri, unde fiece loază îşi permite a accentua de aproape nota sa personală, ochindu-şi de departe daraverile şi mai personale“ (Criză..., în Epoca, 16 martie 1897, 1) sau în parodii onomastice: Topà Loază, Ministru de Război, în Orientale. În secolul al XIX-lea, cuvîntul era foarte folosit, mai ales în Ardeal şi în Muntenia, în registrul popular şi cu diferite grade, chiar foarte ridicate, de negativitate şi agresivitate. Loază e una dintre insultele-cheie în desfăşurarea narativă a Morii cu noroc; în dialogul dintre Ghiţă şi Pintea, termenul nu mai are nimic din blîndeţea ironică a unui reproş copilăresc: „O loază ca tine nu mă opreşte pe mine în cale! – Cum ai zis? Loază!? grăi Pintea, lăsînd cam ameţit căpăstrul din mînă. Acu du-te, dacă vrei!“ Loază e şi unul dintre exemplele prin care Titu Maiorescu ilustrează dezavantajele hibridului stilistic, stridenţa includerii în „poeziile cele rele de salon“ a unor cuvinte populare care „te aruncă... în înjosirea de toate zilele“; citatul incriminat e din I. Văcărescu: „Aidi, române, căci e vreme / De cînd ţara ta tot geme / Suferind ruşini şi groaze / Sub cumplirea multor loaze“ (O cercetare critică...) Efecte similare de stridenţă sînt produse de insultele populare şi în alte texte poetice din epocă: „Turcii d-acum sînt loaze, borfaşi, suferiţi trîntori“ (Heliade Rădulescu, Mihaida).     

Evoluţia semantică a termenului, aşa cum o indică dicţionarele noastre, e destul de surprinzătoare: de la sensurile principale, concrete („viţă de vie“, „mlădiţă, vlăstar“, „tufă“, vrej“), s-ar fi ajuns, prin metaforă, la accepţiile negative: „copil ştrengar sau obraznic“, „elev leneş, chiulangiu“, „om de nimic, netrebnic“, „om prost, fără valoare“ (DLR). Metafora s-ar fi produs prin „aluzie la inutilitatea vlăstarelor (...) care cresc încîlcite şi în număr prea mare pe tulpinele unor plante“ (Dicţionarul limbii române, DA). Într-adevăr, trecerea către o idee de negativitate poate fi observată la cuvinte din cam aceeaşi sferă semantică – buruiană, neghină, tufă, bozii, bălării etc.; în cazul lui loază, semnificaţia peiorativă e însă foarte puternică, bine fixată în limbă şi fără legătură vizibilă cu sensul concret. Nu e imposibil ca sensul negativ să se explice şi altfel, prin omonimie sau prin contaminări cu alte cuvinte – dar nu s-au formulat, din cîte ştiu, ipoteze convingătoare care să separe originile celor două accepţii principale. Oricum, pentru vorbitorul de azi metafora vlăstarului are conotaţii mai curînd pozitive, astfel că legătura etimologică între mlădiţele şi loazele patriei poate părea paradoxală. Tot aşa cum cititorul care ignoră sensurile vechi şi populare ale cuvîntului poate fi surprins de un citat din 1801, în care se afirma că românii „de la Roma îşi trag numele şi loaza“ (cu sensul de „viţă“; N. Popovici, ap. DLR).

Circulaţia termenului (cu o familie lexicală bogată, în româna regională: a lozi, loznic, lozărie etc.) e atestată şi de spaţiul destul de mare pe care i l-au acordat Laurian şi Massim în Glosarul lor din 1871 (în care, ca anexă la dicţionarul academic, erau plasate cuvintele de origini non-latine). Definit ca „stult (= prost), delirant, divagant, aiurant, ebete, ieşit din minţi etc.“, loază era ilustrat de exemple ca: o loază de muiere, o loază de bărbat, nişte loaze de administre etc. Pentru a-l salva de groapa comună a elementelor cu origini impure, autorii dicţionarului i-au inventat o posibilă etimologie convenabilă: loază s-ar putea lega, spuneau ei, de latineştile ludus şi ludere. Etimologia fantezistă intră pe teritoriul jocului de cuvinte: prin ea, loazele (deja asociate în calambururile actuale cu lozurile şi luzerii) s-ar înrudi şi cu ludicul...