Responsabilitatea academică
Mă caută, la intervale mari, o fostă excelentă studentă, acum profesoară de engleză într-o şcoală din Iaşi. Persoana în cauză este de o admirabilă fineţe şi discreţie, învăluindu-şi rarele solicitări de întrevedere cu nenumărate scuze şi politeţuri. În aparenţă, nu are probleme majore sau controversate, ce ar putea să mă pună în situaţii delicate, ci doar cerinţe extrem de benigne, cum ar fi, de exemplu, sfaturile profesionale pentru circumstanţe sociale cît se poate de inofensive. Totuşi, dincolo de suprafaţa neutralităţii, eu intuiesc o dilemă uriaşă în structura de adîncime a interlocutoarei, care, mărturisesc, mă îngîndurează, trezindu-mi un irepresibil sentiment de responsabilitate. Pentru ca să înţelegeţi exact stranietatea emoţiei ce mă copleşeşte, am să vă rog să-mi îngăduiţi o mică derogare „istorică“.
Fosta mea studentă – pe care o voi numi, ficţional, A. – a făcut anglistică spre jumătatea anilor 2000. A., în pofida unei timidităţi native, s-a remarcat în interiorul grupului de viitori anglo-americanişti. Eu revenisem, după lungi peregrinări, din SUA şi Anglia, şi aveam mari proiecte educaţionale. Decisesem să lucrez cu aceşti tineri după reţetele cele mai exigente ale universităţilor apusene. I-am „îndopat“ cu teorie critică şi filozofie culturală euro-americană de ultimă oră, i-am „forţat“ să scrie lucrări academice, sugerîndu-le eventualitatea şi chiar necesitatea publicării lor, i-am antrenat în discuţii libere, încercînd să le dezvolt abilităţile de public speaking pe diverse teme umaniste. În sfîrşit, m-am străduit să-i aduc la un nivel compatibil intelectual cu ceea ce văzusem la doctoranzii din spaţiul anglofon. Tinerii respectivi au răspuns neaşteptat de pozitiv la provocare, asumîndu-şi, cu neverosimilă rigoare, toate sarcinile pregătirii propriei performanţe academice. Oricare dintre ei ar fi putut urma o carieră universitară la noi sau aiurea.
Domnişoara în discuţie m-a impresionat constant prin potenţialul ei academic şi intelectual. O ştiam deja din anii facultăţii ca pe o persoană cu calităţi de cercetare reale, însă, la masterat, inteligenţa sa culturală a explodat pur şi simplu. Deţinuse o bursă de studii în Regatul Unit şi cred că precizia britanică a catalizat, oarecum, calităţile ei native. A. scria cu uşurinţă şi vedea detaliile semnificative acolo unde aglomerarea informaţiilor şi confuzia terminologică păreau să inhibe orice impuls analitic. M-a ascultat mereu cu atenţie, respectîndu-mi sugestiile întocmai. Ei bine, aici, degetele încep să-mi alunece mai greu pe tastatura computerului, întrucît amintita „ascultare“ şi menţionatele „sugestii“ sînt adevăratul punct nevralgic al relaţiei mele cu A. şi colegii săi. La nivelul acestei intersecţii – adesea obscure – între planul paideic subtil al profesorului şi receptivitatea ascunsă a studentului simt apăsarea unui neobişnuit sentiment de responsabilitate.
Tinerii respectivi au terminat masteratul şi au devenit, finalmente, indivizi sociali ai României contemporane. Cei mai mulţi, ca şi A., au intrat în centrifuga mistuitoare a învăţămîntului preuniversitar. Şi-au procurat manualele multicolore, puse la dispoziţie de edituri legate cumetrial de MEC, s-au acomodat cu atmosfera de cancelarie, apoi au mers la clasă. S-au ciocnit, treptat, de mica abrutizare a dascălului de tranziţie, de degringolada elevilor, de dispreţul public (pentru profesori), de sărăcia lucie, de indiferenţa guvernanţilor. Au făcut mai întîi haz de necaz, s-au consolat, ulterior, cu optimismul tinereţii, dar, la un moment dat, au început, discret, să se înnegureze. Şi-au dat seama că România nu are nevoie de ei decît, cel mult, ca masă de manevră şi – fapt absolut înfricoşător! – au descoperit că educaţia înaltă nu le foloseşte la nimic, fiind, într-o abordare pragmatică şi necosmetizată, mai degrabă un handicap sever. Au suferit şi au căzut în blazare. Mă tem că unii dintre ei şi-au spus cu năduf, aidoma tînărului medic despre care citeam, năucit, cu puţin timp în urmă, în presă: „În facultate credeam că voi salva lumea. Acum, singura bucurie ce mi-a mai rămas este băutura.“
Nu ştiu, sincer, dacă A. a atins astfel de culmi ale disperării ori nu. Cum spuneam, fineţea ei structurală o face complet impermeabilă la investigaţii psihologice de intimitate. Observ însă o umbră de tristeţe ce a coborît pe privirea sa altădată vie şi iscoditoare. Sînt, prin urmare, tot mai timorat cînd ne întîlnim. Ar putea să mă întrebe cum stă treaba cu teoria critică şi filozofia culturală? Ce mai spun psihanaliştii, structuraliştii şi feminiştii? Dar deconstructiviştii, postcolonialiştii şi culturaliştii? Ce-ar zice toţi băieţii aceştia deştepţi dacă l-ar întîlni, fie şi pentru o secundă, pe elevul Vasilică Bobîrnat dintr-a VII-a B? Sau dacă ar încerca să trăiască cu 3 euro şi ceva pe zi? Ori ce-aţi zice dumneavoastră, domn’ profesor, dacă v-aş reaminti de entuziasmul cu care ne vorbeaţi despre ideologiile critice, de parcă ar fi fost începutul şi sfîrşitul omenirii? Închid ochii pe parcursul dialogului nerostit şi accept culpabilizarea, fără replică. Sîntem, uneori, responsabili în mod indirect şi, lucru grav, sîntem responsabili prin înseşi acţiunile noastre pozitive, încărcate de fior altruist. Nu putem pune o floare în glastră fără conştiinţa că undeva, cumva, influenţăm atunci întreaga istorie a umanităţii, devenind răspunzători de tot ceea ce va urma pentru noi şi pentru ceilalţi.
Ultima oară, A. a venit la mine şi mi-a spus că pleacă definitiv în Anglia, cerîndu-mi un sfat legat de o posibilă temă de doctorat. Am consiliat-o cu măsură, fără excese de optimism, apoi am privit-o plecînd. M-am bucurat enorm pentru ea şi i-am urat (şi în gînd) mult succes.
Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.
