Copilul nostru, stăpînul nostru
Cunoaşteţi replica: „Lasă, mamă, să aibă de toate, că noi n-am avut aşa ceva, să aibă copilul.“ E justificarea clasică a multor părinţi pentru satisfacerea oricăror pofte ale odraslelor. Evident, genul acesta de părinţi au fost crescuţi într-o perioadă de mari lipsuri şi pun un mare preţ pe chestiunile materiale. Sînt oameni care trăiesc prin copii, care încearcă să-i încarce pe aceştia cu tot ce n-au avut ei, să-i facă să trăiască aşa cum ar fi vrut ei, indiferent dacă asta se mai potriveşte sau nu şi copiilor.
Unii părinţi, înstăriţi şi prea ocupaţi sau prea obosiţi, preferă să le facă toate poftele copiilor, fără nici un fel de discernămînt, din cu totul alt motiv: le e mai simplu. „Vrei bicicletă electrică? Hai să-ţi iau bicicletă electrică. Vrei iPhone ultimul tip? Poftim iPhone ultimul tip.“ E şi un mod de a-şi linişti conştiinţa că nu stau destul cu copiii lor. Puşi apoi în faţa unor odrasle tot mai greu de stăpînit, încep să le reproşeze: „Ţi-am făcut toate poftele, ţi-am dat tot ce-ai vrut. Asta-i răsplata ta?“
Mai sînt şi genul care-şi ţin copiii treji pînă la ore tîrzii din noapte. „Aşa e felul lui, adoarme tîrziu şi nu reuşim niciodată să-l culcăm înainte de ora 12“ – explică ei de obicei. Alţii îi lasă să stea în faţa calculatorului pînă li se împăienjenesc ochii şi creierii, mîndri că progeniturile se descurcă perfect cu noile tehnologii. Sînt deja şi tot mai mulţi copii pe care părinţii nu-i opresc să mănînce întruna produse fast food. Rezultatul e că obezitatea infantilă a devenit deja o problemă naţională. Mulţi părinţi nu ştiu să le spună niciodată copiilor „nu“. Unii ajung, pur şi simplu, un fel de slujitori ai copiilor şi se lasă chiar şantajaţi, iar şantajul creşte odată cu copilul.
Dincolo de asta, în plin avînt par tendinţele aşa-zis „moderne“ de educaţie, după reţete preluate din tot felul de cărţi. Ştiţi genul celor care le explică întruna copiilor ce e rău şi ce e bine. De obicei, sînt mame deosebit de conştiente, desigur, că e bine să comunici cu micuţul, să-i explici de fiecare dată de ce nu se face aia şi ailaltă. Dar uită că pisălogeala are şi efecte contrare sau că puterea gestului şi a exemplului e mai eficientă decît vorbele. Sau, cei care-şi pun, de cîte ori au ocazia, fiul sau fiica în situaţia să aleagă şi apoi le respectă alegerea, chiar dacă e greşită. Nu în ideea că, din alegerile mai bune sau mai proaste, copilul va înţelege ceva, ci în spiritul mai înaltei concepţii despre libertatea copilului. Mai există şi ideea că trebuie să-l tratezi pe copil încă din fragedă pruncie ca şi cum ar fi adult. Aşa cum unii au înţeles că democraţia înseamnă că poţi face tot ce vrei, fără nici un fel de reguli, alţii o consideră un drept absolut al omului, care trebuie dus pînă în pînzele albe ale scutecelor. Apar, astfel, relaţii şi efecte cît se poate de nefireşti.
E normal ca orice copil să se bucure de tot ce-i mai bun, să nu-i lipsească nimic şi să beneficieze de dragostea celor din jur. Dar graniţa dintre normal şi exces e, uneori, foarte subţire. E bine cînd un copil creşte în armonie şi fără lipsuri şi frustrări, dar nu mai e aşa de bine dacă devine obişnuit cu ideea că totul i se cuvine şi nu e pregătit să înfrunte dificultăţi sau să-şi asume răspunderi, dacă nu se poate adapta relaţiilor cu colegii sau dacă nu ştie cum să se comporte în căsnicie. Ştiu deja şi destule cazuri de foşti copii răsfăţaţi care, după ce au ajuns pe picioarele lor, nu s-au mai gîndit vreodată să-şi ajute părinţii, fiindcă erau obişnuiţi ca de la ei doar să primească.
E clar că în România de azi, poftele copiilor sînt mult mai variate şi la fel şi posibilităţile pe care mulţi părinţi le au pentru îndeplinirea lor. Iar răsfăţul se raportează, totuşi, şi la nivelul societăţii. Nu ştiu să existe studii serioase pe această temă. Şi nu cred că ar fi chiar lipsit de interes să aflăm, de exemplu, unde, cînd şi cum au evoluat cheltuielile făcute de părinţi pentru propriile odrasle. În America, de pildă, asemenea studii au relevat că New York-ul este locul în care părinţii cheltuiesc cei mai mulţi bani pentru copiii lor, iar Madison-ul – zona în care copiii n-au nevoie decît de o minge pentru a fi fericiţi.
La noi există, însă, studii privind cealaltă extremă – şi anume, exploatarea copiilor prin muncă. Conform unui sondaj al Organizaţiei „Salvaţi Copiii“, 2% dintre copii recunosc că cerşesc, 5% afirmă că muncesc toată ziua, 8% spun că nu merg la şcoală pentru că trebuie să aibă grijă de fraţii lor mai mici. Procente deloc neglijabile. Aşa cum sărăcia face să crească numărul copiilor puşi să muncească, bogăţia face să sporească numărul copiilor răsfăţaţi. Exploatarea prin muncă a copiilor e, evident, o problemă serioasă la nivel individual şi social, în vreme ce problema răsfăţului poate părea un simplu moft. Mă tem, însă, că şi efectele tendinţei de creştere a răsfăţului, de după Revoluţie, sînt deja vizibile la nivel social.
Probabil că majoritatea părinţilor îşi cresc copiii în mod echilibrat. Dar e clar că astăzi sînt mai mulţi copii răsfăţaţi decît în alte vremuri. E şi din cauza schimbării foarte rapide a unor sisteme de valori. Cifrele spun şi că, în acelaşi timp, există tot mai mulţi copii exploataţi prin muncă, încă de la vîrste fragede. Numărul celor cu o copilărie chinuită creşte deopotrivă cu cel al răsfăţaţilor. Şi nu poţi să nu te întrebi cum se vor înţelege unii cu alţii, cînd vor fi mari.
