Avem "comunitate internaţională"?
De fiecare dată cînd se întîmplă ceva rău – Iranul ameninţă cu înarmarea nucleară, Coreea de Nord mai lansează o rachetă, în Siria creşte numărul victimelor războiului civil, sateliţii emit noi şi alarmante informaţii despre dezgheţul calotei polare –, de fiecare dată cînd se anunţă asemenea lucruri, apar oficiali sau observatori care cer comunităţii internaţionale să intervină. Avem o problemă: „comunitatea internaţională“ nu există.
Una dintre cauze este absenţa mecanismelor prin care „comunitatea“ ar reuşi să fie un tot. Adunarea Generală a Naţiunilor Unite este singura entitate care aduce a „comunitate internaţională“, dar ce poţi cere de la o organizaţie care pune pe picior de egalitate Statele Unite sau China cu – să spunem – Fiji sau Guinea-Bissau?
Ca să fim sinceri, cei care au pus bazele ONU după cel de-al Doilea Război Mondial au creat Consiliul de Securitate ca un loc de întîlnire unde marile puteri aveau să decidă soarta întregii lumi. Dar nici acest lucru nu a funcţionat întru totul, o parte din cauză fiind aceea că realitatea anului 2013 nu prea mai are legătură cu cea din 1945. Cum altfel s-ar putea explica faptul că Marea Britania şi Franţa, dar nu Germania, Japonia sau India, sînt membrii permanenţi, cu drept de veto?
Din păcate, nu există nici un fel de acord asupra unei actualizări a funcţionării Consiliului. Iniţiative precum G-20 sînt binevenite, dar acestea nu au nici autoritatea, nici capacitatea necesare, din cauza dimensiunii disproporţionate. Rezultatul devine o „dilemă multilaterală“: aducînd mai mulţi actori, măreşti, într-adevăr, legitimitatea organizaţiei, dar o faci în detrimentul utilităţii sale.
Nici o reformă a ONU n-ar putea produce o transformare fundamentală. Marile puteri ale lumii nici măcar nu se pun de acord asupra legilor care ar trebui să guverneze întreaga lume, cu atît mai puţin asupra pedepselor care ar trebui aplicate pentru încălcarea acestora. Chiar dacă, în teorie, toţi sînt de acord, în practică există prea puţine afinităţi. Lumea a devenit, din cauza aceasta, un loc mult mai problematic şi mult mai periculos decît ar fi putut fi.
Să luăm, de exemplu, schimbările climatice. Există indici măsurabili ai efectelor pe care arderea combustibililor fosili o are asupra temperaturii globale. Dar reducerea emisiilor de carbon s-a dovedit a fi imposibilă, căci un asemenea angajament ar putea restricţiona dezvoltarea GDP (o anatemă a ţărilor dezvoltate împotmolite într-o stagnare economică) şi ar împiedica accesul la energie şi electricitate a milioane de oameni din ţările în curs de dezvoltare – lucru pe care China şi India nu l-ar accepta niciodată.
Stoparea extinderii şi a dezvoltării armelor nucleare pare un subiect mai promiţător pentru colaborare internaţională. Tratatul de neproliferare nucleară (NPT) limitează dreptul de a poseda arme nucleare la doar cinci membri permanenţi – şi asta doar temporar.
Dar acordul nu e aşa de puternic precum pare. NPT oferă ţărilor dreptul de a dezvolta energia nucleară pentru scopuri nobile, precum generarea electricităţii – o chichiţă prin care guvernele pot dezvolta combustibil pentru o armă nucleară.
Regimul de inspecţie creat în 1957 prin Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică (IAEA) este, în fapt, un acord tacit; inspectorii pot inspecta doar acele facilităţi care le sînt semnalate de către guvernul în discuţie. Sînt guverne (precum cel din Iran) care pot şi continuă să dezvolte ilegal activităţi nucleare în locuri despre care inspectorii nu ştiu sau unde nu pot intra. La fel de important este faptul că nu există nici un fel de acord asupra consecinţelor pe care ar trebui să le suporte un stat care ar viola NPT-ul (state precum Iran sau Coreea de Nord – retrasă din tratat în 2003).
Mai multă cooperare internaţională găsim în domeniul economic. S-a înregistrat un progres semnificativ în reducerea barierelor tarifare. De asemenea, Organizaţia Mondială a Comerţului a stabilit un mecanism de soluţionare a litigiilor pentru cei 159 de membri. Dar progresul extinderii comerţului liber la nivel mondial a stagnat, căci mai multe ţări n-au fost de acord în ceea ce priveşte gestionarea produselor agricole, eliminarea subvenţiilor şi comerţul de servicii.
Între timp, cooperarea în domeniul spaţiului cibernetic este la început de drum – un început anevoios. Statele Unite sînt mai preocupate de securitatea la nivel cibernetic şi protejarea proprietăţii intelectuale şi a infrastructurii. Guvernele autoritariste sînt mai preocupate de securizarea informaţiei – capacitatea de a supraveghea Internetul pentru a menţine stabilitatea politică şi socială. Nu există vreun acord asupra a ce ar putea constitui o ţintă a spionajului – dacă există aşa ceva. Prevalenţa de actori nonstatali complică şi mai mult eforturile pentru încheierea unui asemenea acord.
Un alt aspect unde existenţa comunităţii internaţionale nu este ceea ce pare la prima vedere este suferinţa umană. Guvernele care îşi atacă propriii oameni la scară mare, sau care permit asemenea atacuri, se expun unei intervenţii din afară. Astfel, sintagma „Responsability to protect“ – sau R2P – a fost consacrată de către ONU în 2005.
Dar grija multor guverne este aceea că R2P poate crea mai multe aşteptări decît sînt ele dornice să îndeplinească – aşteptări care pot fi de natură umană, expediţii militare sau priorităţi comerciale. Unele guverne sînt de-a dreptul îngrijorate că R2P s-ar putea întoarce chiar împotriva lor. Aşa se explică reticenţa ruşilor şi a chinezilor de a pune presiune asupra guvernelor care merită cenzură sau sancţiuni; lipsa unui consens asupra situaţiei din Siria este doar unul dintre rezultatele acestor dezacorduri.
Pe scurt, cei care privesc cu speranţă spre comunitatea internaţională ca spre un far protector vor fi dezamăgiţi. Bineînţeles, nu e un motiv de disperare şi de acţiune pe cont propriu. Dar cîtă vreme sperăm mai multe de la „comunitatea internaţională“ decît aceasta este în stare să ofere, multilateralismul va trebui să se diversifice.
Vorbind de comerţ, asta înseamnă acorduri regionale şi bilaterale. Vorbind de schimbările climatice, e mai logic să se încheie „miniacorduri“ care stabilesc standarde minime pentru eficienţa consumului de combustibil, încetinirea defrişărilor sau limitarea producţiei de carbon.
În aceste domenii, la fel ca în altele, guvernele trebuie să se grupeze în jurul afacerilor regionale, să formeze coaliţii cu cele dornice să producă o schimbare sau să caute să încheie acorduri cu ţări care sînt dornice să adopte politici comune. S-ar putea ca asemenea abordări să nu aibă legitimitatea sau puterea de a forma acorduri globale, dar cel puţin vor reuşi să mai rezolve cîte ceva.
Richard N. Haass, fost director al Planificării Politicilor în US State Department, este preşedintele Consiliului pentru Relaţii Externe.
Copyright: Project Syndicate, 2013 www.project-syndicate.org
Foto AP
traducere de Stela GIURGEANU
