Distracție și sport
E vară şi peste tot ni se susură în urechi: „distracţie, distracţie, distracţie“. De ce nu prea ni se spune, tot din motive de vară, „sport, sport, sport“?
Pentru că: dacă facem sport, cine se mai uită la televizor? Ei? Uite, asta înseamnă să întrebăm înainte să ne gîndim bine, temeinic şi apocaliptic la consecinţe. Apoi: sportul e văzut de mulţi ca un serviciu de la care orice om e îndreptăţit să-şi ia vacanţă. De cînd cu sălile de forţă şi cu mania fitness-ului, sportul e o corvoadă necesară, o chestie trendy la care se aplică principiul rochiei prea strîmte, chinuitoare, dar care dă bine. Necesită pauză.
Cînd s-a inventat vacanţa? Cînd omul a fost obligat să se înjuge la o activitate ritmică profesională care nu-i făcea nici o plăcere (cei care fac lucruri din plăcere n-au nevoie de vacanţă). Or, dacă serviciul e serios, vacanţa rimează cu distracţie. Adică ne luăm liber de la orice chestie impusă. Iată locul sportului. Plus că vara e, prin definiţie, prea cald sau plouă prea mult ori e furtună, nicicum nu-i bine. Dacă te uiţi în gura fetelor de la Meteo (pe care le bănuiesc că au o viaţă extrem de tristă de se lamentează incontinuu), te apucă depresia, total neindicat pentru sport. Din fericire, concetăţenii nu abdică de la toate sporturile. Olimpiada mizelor mici e în plină desfăşurare: băgatul în faţă la stop, la coadă, la orice. Bodogănitul. Înjuratul cu faţa la ecran. Şi ultimul cuvînt. Sacrosantul ultim cuvînt, ca o sosire cu un piept în faţa adversarului.
