TÎLC SHOW

"De la o constatare pe care o făceam în preajma alegerilor europarlamentare de anul trecut. Ne uitam în jur şi nu prea aveam pe cine vota. De cîteva cicluri electorale, se cam învîrt aceiaşi actori pe scena politică, îşi schimbă numele ori apartenenţa de partid, dar nu apar, de fapt, nişte actori politici cu adevărat noi."

În urmă cu cîţiva ani, fascinat de cartea lui Edgar Geller (cel care a spus că pentru el România înseamnă Cîmpina) – Cîmpina copilăriei mele, mă gîndeam că greu s-ar mai putea scrie o altă carte care să adune poveşti interesante despre un oraş atît de mic.

Într-o carte pentru marele public, intitulată provocator The 48 Laws of Power (tradusă şi la noi drept Succes şi putere), Robert Greene şi Joost Elffers includ, printre cele aproape cincizeci de reguli ale supravieţuirii, una mai puţin obişnuită, cu nuanţă paradoxală.

Ministrul de finanţe al Greciei e, de două săptămîni, un personaj nelipsit din media germane. Televiziunile şi ziarele difuzează în continuare filmul şi imaginile cu Yanis Varoufakis arătînd degetul mijlociu – ca un fel de reminder că omul e mereu gata să-şi bată joc de germani pe banii lor.

„Fiecare arestat va avea o matraţie de paie neînseilată şi un tufec sub el“; „toate tufecurile şi matraţile vor fi schimbate odată în trei luni. Rogojinile şi paiele din tufecuri vor fi reînnoite de cîte ori se va simţi trebuinţa.“

Îmi amintesc de un premier, profesor de economie, care s-a retras din funcţie declarînd că „l-au învins structurile“. Ce vor fi fost acelea, rămîne de ghicit. Limpede e, însă, că „structurile“ reprezentau piesele componente ale „sistemului“.

Nu ştiu cum ajunsese acolo, dar mi-am dat seama că, de fapt, misiunea lui era să-i supravegheze pe meşterii care lucrau. Preotul citind cocoţat pe biserică mi se pare astăzi o scenă de suprarealism est-european.

Eram amîndoi elevi de liceu (în clasa a zecea, mai precis), iar o petrecere cu mediciniste (de ani terminali, cum ni se spusese) însemna materializarea unui „vis auriu“, vorba (intraductibilă) a fetelor de la A.S.I.A., de acum vreo cincisprezece ani.

Agitaţie mare în Germania după apariţia ministrului de Finanţe al Greciei. Sute de mii de germani l-au urmărit de pe canapelele lor confortabile pe Yanis Varoufakis înfierînd politicile de austeritate şi susţinînd că Grecia ar trebui să-şi declare falimentul şi să părăsească zona euro.

E foarte trist să vezi cum un act de expresie artistică, aproape orice-ar face, se loveşte – aici, la noi – cu capul de un zid. Pe de o parte, e vina istorică, veche, a obiceiurilor tribale ale diferitelor grupări de artişti.

Unele denumiri ale obiectelor de îmbrăcăminte şi încălţăminte dispar, altele îşi schimbă referentul, potrivindu-se noilor timpuri şi mode. Şoşonii evocă vremuri trecute, dar nu şi-au pierdut deloc actualitatea. Termenul provine din franceză, din substantivul chausson, aparţinînd familiei lexicale a verbului chausser, „a încălţa“;

Eram profesor stagiar. Mă bătea gîndul să mă însor şi n-aveam un sfanţ. Într-o zi am aflat de la cineva că şefa mea de catedră se pregătea să-şi dea gradul. Familie, copii, gospodărie, viaţă grea. Cînd să-ţi mai faci vreme să scrii vreo 60-70 de pagini! Pe vremea aia, încă nu apăruse moda să-ţi iei un sabatic.

Scriam nu demult despre senzaţia de trăinicie a lucrurilor pe care le vezi în Austria. Totul pare făcut să dureze zeci şi sute de ani, ideea de improvizaţie aproape că lipseşte. Prin comparaţie, în România improvizaţia pare la ea acasă. Pe tema asta am de spus o poveste.

„Auzi, bătrîne“, îmi spune, pe nepusă masă, deunăzi, amicul meu – profesor la Conservator – Ionaşcu Bidică, „tu o ştii pe aia, Ilona Staller, care a fost membră în Parlamentul italian?“ „Vorbeşti despre Cicciolina, actriţa de filme pornografice din anii şaptezeci-optzeci?“, răspund, la rîndul meu, cu o întrebare, puţin derutat.

Frontul Naţional este cercetat de Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) în urma unei sesizări a Parlamentului European. Preşedintele Martin Schulz i-a scris şi ministrului Justiţiei din Franţa, Christine Taubira, despre suspiciunile de fraudă. Primele acuzaţii au apărut într-un articol publicat de Le Monde.

Interjecţiile şi onomatopeele aparţin prin tradiţie unei zone lingvistice mai puţin studiate. E de obicei o surpriză pentru un începător într-ale lingvisticii să descopere cum sunetele şi zgomotele naturale, de pildă strigătele produse de animale, sînt aproximate de limbile existente în feluri destul de diferite.

Cît de utilă e reorientarea politică externă a României care transpare din opţiunile politice filogermane ale preşedintelui ei? În ajunul vizitei sale la Berlin, preşedintele României, Klaus Iohannis, pare să-şi fi clarificat definitiv opţiunile externe. „Europenizarea completă“ a României e unul din salutarele obiective centrale.

Are studii de master şi doctorat în biblioteconomie şi ştiinţa informării la University of Illinois, Urbana-Champaign, iar de anul trecut a fost numită directoare interimară a Bibliotecii Naţionale din România. Claudia Şerbănuţă este o excelentă profesionistă şi vorbeşte despre problemele bibliotecilor cu pasiune.

● Doi oameni pe biciclete, din aceia care dau turul containerelor de gunoi în căutare de lucruri, se întîlnesc în faţa unei ghene. Unul are o bicicletă albastră, chiar destul de nouă, şi o ţigară în colţul gurii, lipită parcă acolo definitiv. Oare ei nu se consideră concurenţi în ale găsirii de valori prin gunoaie?

În 1987, ca student în anul I, prima întîlnire cu un universitar am avut-o la deschiderea oficială a anului academic şi ea m-a încredinţat pe deplin că intrasem într-un nou mediu intelectual, ce avea să mă plaseze pe o cu totul altă traiectorie de evoluţie decît cea cunoscută, anterior, în liceu.

Cancelara Angela Merkel a avut o nouă discuţie despre situaţia din estul Ucrainei cu preşedintele Vladimir Putin, cu Petro Poroşenko şi cu François Hollande. O conferinţă telefonică menită să-i reasigure pe cei trei că acordul de la Minsk e încă de actualitate – mai precis, că e respectat de Putin.

La New York, oraşul în care mai mult de jumătate din populaţie activează sau aspiră să activeze în lumea spectacolului, luna ianuarie devine un uriaş showcase artistic care scoate la iveală tot ce e mai bun în materie de talent şi creativitate.

Cu cît este mai răspîndită în vremea noastră cunoaşterea limbii engleze, cu atît creşte şi riscul erorilor tipice, produse de traducerea în română a „falşilor prieteni“, a cuvintelor asemănătoare, dar cu sens diferit, din cele două limbi: pentru că engleza actuală e adesea folosită grăbit, neglijent, cu aproximări de sensuri.

Cum să-ţi păstrezi calmul cînd toată lumea ţipă în jurul tău? Să zici că învăţămîntul nostru e la pămînt a ajuns să sune încurajator. Măcar nu mai ai unde să cazi mai departe. În pletora de acuze dezlănţuite cu orice prilej, una îşi face loc în faţă tot mai vocal.

Adrian Pop este arhitect şi a optat pentru construcţiile sustenabile, după cele mai înalte standarde. Centrul de Resurse al Comunităţii din Boldeşti-Scăeni are şansa de a deveni prima clădire din România care îndeplineşte standardul „Living Building Challenge“, considerat cel mai riguros existent.

Visul multor mari fizicieni din epoca actuală ar fi descoperirea (sau crearea) unei teorii integrale, care să includă şi să explice de la un capăt la altul legile universului. Să explice adică, în acelaşi timp, şi lumea stelelor şi a galaxiilor, dar şi pe cea a atomilor şi a particulelor subatomice.

Tînărul universitar de la Psihologie socială fu străbătut de un puternic fior de bucurie, citind aprobarea rectoratului la solicitarea lui, depusă cu doar două zile înainte. Ceruse sprijin financiar (cazare şi drum) pentru un important profesor bucureştean, pe care îl rugase să conferenţieze în faţa studenţilor săi masteranzi.

Problema e că foarte adesea politicile culturale promovate de Guvern şi, din cîte se pare, şi de unele uniuni de creaţie îi menţin în continuare pe artişti în situaţia de pişcotari. Se vorbeşte prea mult despre bani şi prea puţin despre statut, ca şi cum prin fondurile atrase s-ar putea acoperi carenţele funciare...

Din bogata listă de sinonime desemnînd insul abil, dibaci, iscusit, şiret, viclean, şmecher etc., cu conotaţii pozitive, negative sau indecise, poate că nici pişicher n-ar fi supravieţuit dacă nu ar fi fost reţinut de texte literare clasice, în primul rînd de Caragiale.

Am sosit pe pămînt canadian într-un februarie, în plină iarnă, cu temperaturi în jurul a minus patruzeci de grade Celsius. Ger de crăpau pietrele, după expresia românească binecunoscută. Pe o asemenea vreme, deplasările exterioare sînt limitate – numai pentru urgenţe.

"Copiii de azi sînt mai reticenţi la ceea ce înseamnă vechi. Sînt dornici de noutate. Sînt crescuţi cu televizorul, dar dacă li se oferă altceva, se pliază pe alte activităţi şi sînt bucuroşi să descopere alte lucruri. Probabil că noi, adulţii, sîntem tentaţi să ducem mai departe tradiţia şi să-i creştem în spiritul nostru."

Mă întorc la uimirile mele din Austria. Scriam într-un articol precedent despre o adevărată invazie românească de schiori în unele locuri din Austria (în timpul vacanţelor de iarnă, cel puţin). Oamenii care nu se cunoşteau între ei, intrau în vorbă, în româneşte, pe pîrtiile de schi, la băile termale şi în magazine.

Una dintre cele mai bune studente cu care am avut plăcerea să lucrez la Engleza din Iaşi în aproape un sfert de secol de activitate didactică – astăzi cercetătoare foarte apreciată la Duke University, SUA – a revenit, pentru scurt timp, în urmă cu opt ani, pe meleagurile natale, înainte de sărbătorile de iarnă.

Dacă legea timbrului cultural ar fi adoptată în versiunea pe care am citit-o, s-ar putea să se aplice timbre pînă şi pe mărţişoare. În aceste condiţii, probabil că vor exista artişti care nici n-o să mai creeze mărţişoare, ci doar nişte cartonaşe prevăzute cu fire roşii şi albe – nişte simple suporturi pentru timbru.

În primul rînd, ştim că umorul e o categorie esenţialmente relativă şi subiectivă: presupune un mecanism intelectual al surprizei, dar îşi produce cu adevărat efectul doar în anumite condiţii morale şi psihologice.

Am vrea să-i învăţăm pe studenţi ceea ce credem că ar fi cazul să înveţe de la noi, sau cu ajutorul nostru, la programul de studii la care s-au înscris şi la care predăm. Şi avem sentimentul că reuşim lucrul ăsta, an de an, tot mai puţin. Ne întrebăm de ce şi, mai ales, ce am putea face.

La început, era imposibil să lucrez cu 10-15 copii – alergau, ţipau, se duceau în toate părţile... Acum am 60 de copii în fiecare sîmbătă; sînt foarte disciplinaţi. Vin mulţi oameni să mă ajute, implicarea lor mă face să mă simt bine: sînt oameni cu care stai de vorbă şi simţi că e bine ce faci şi e bine să trăieşti în România.

Cînd am fost pentru prima oară în staţiunea de schi Sölden din Austria, în urmă cu zece ani, într-o săptămînă întreagă am întîlnit doar doi români. Întîlnirea a doi tineri schiori şi alpinişti tocmai la gheţarul de la Tieffenbach, dincolo de tunelul de schi, a fost o surpriză.

Atît istoria, cît şi mentalitatea unei comunităţi ajung să fie sintetizate în strategia de combinare a mirodeniilor, strategie asemănătoare şlefuirii unui cristal de mare preţ. Dacă, în muzică şi arhitectură, vedem supleţea intelectuală a unui neam, în felul său de a găti descoperim rafinamentul existenţial şi vitalitatea.

Angela Merkel încearcă în continuare să-l aducă pe Vladimir Putin la masa negocierilor şi pe Barack Obama să nu accepte să furnizeze Ucrainei arme letale pentru a se apăra. De altfel, şi la conferinţa de securitate de la München, de weekend-ul trecut, Merkel a insistat pe găsirea unei soluţii paşnice.

Actuala criză a împrumuturilor în franci elveţieni a reactivat o expresie mai rar folosită, dar păstrată în vocabularul nostru pasiv: a împuşca francul. Titluri şi articole de ziare au reintrodus-o în circulaţie prin jocuri de cuvinte mai mult sau mai puţin fericite, bazate în esenţă pe două procedee: schimbarea sensului şi inversarea rolurilor.

Lumea se plînge că ne pleacă tinerii din ţară. Pentru că nu-şi găsesc, în România, o slujbă pe măsura pregătirii lor, care să-i satisfacă, măcar profesional, dacă nu financiar. Moralistul de serviciu zice: asta facem noi cu educaţia din România, vindem iluzii!

A publicat recent un nou volum (Octave paralele), este profesoară la Universitatea Naţională de Muzică şi a devenit rector al Colegiului „Noua Europă“. Valentina Sandu-Dediu scrie şi vorbeşte despre muzică, aşa încît am început dialogul chiar de la asta.

Doi proaspeţi ingineri se ocupau de prospecţiuni geofizice într-o staţiune cu băi termale. Stăteau amîndoi într-o cameră, într-o baracă de PFL, aflată într-un „ansamblu“ mai mare de barăci, în care fusese cazată întreaga echipă pe care o coordonau.

Infanta răspunde pe un ton imperios: „Ei bine, domnule, regele vă plăteşte pentru asta; aveţi grijă să puneţi toate lucrurile la locul lor şi să faceţi să-mi circule toate lichidele, astfel încît să fiu mulţumită.“ Cu un curaj pe care unii l-ar considera nesăbuinţă, doctorul oferă o replică demnă de toată atenţia.

Separatiştii proruşi din estul Ucrainei primesc ajutor militar şi logistic din partea Moscovei. Tratativele de încetare a focului nu par să depăşească etapa formală: în regiune se duc în continuare lupte grele, iar armata ucraineană pare să fie depăşită de puterea de foc a atacatorilor.

Pentru cunoscătorii literaturii române, cuvîntul halima trimite în primul rînd la titlul unei cărţi populare, traduse pe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea din greceşte şi puse în circulaţie (într-o versiune revizuită de Gherasim Gorjan) de abia în prima jumătate a secolului al XIX-lea: Halima sau povestiri mitologhiceşti arăbeşti (1835-1838).

Deja într-a XI-a prinsesem reţeta. În esenţă, succesul depindea de arta epitetului. La olimpiadă, nu ţi se cereau doar cunoştinţe, ci şi calităţi personale, cam nebuloase, dar nu indescifrabile. Epitetul, în special cel valorizant – i se mai spune, cred, şi „apreciativ“ – era instrumentul ideal.

I-am cunoscut lucrînd împreună la organizarea Festivalului Dilema veche (din 2011 încoace). Mihai Coşer şi Robert Roman lucrează la Primăria din Alba Iulia şi se ocupă de proiectele şi evenimentele culturale ale oraşului. Au venit la aniversarea revistei în „această capitală“ şi i-am invitat la o discuţie despre „cealaltă capitală“, Alba Iulia.