TÎLC SHOW

Începeţi cu o boabă de fasole pe zi, luaţi apoi două, apoi trei şi aşa mai departe, pînă la nouă pe zi, după care descreşteţi din nou pînă la una şi... gata, scăpaţi de tensiune. Nu mai luaţi toate prostiile alea de pastile chimice. Eu am luat ani de zile dintr-alea, dar, de cîteva săptămîni, cum vă ziceam, nu mai iau decît fasole.

Cînd aşteptam să intru la radiografie ori la ecografie, am auzit adesea medici şi asistente strigîndu-şi clienţii în felul următor: „Să vină plămînul! Urmează genunchiul, se pregătesc rinichii, iar apoi îl luăm pe pancreas. Să nu plece nici suprarenalele!“

Victoria partidului Syriza la recentele alegeri parlamentare din Grecia e un fenomen. Şi asta din cel puţin două perspective. Întîi de toate, este prima victorie categorică a unui partid considerat alternativ: partidele istorice, cum ar fi conservatorii de la Noua Republică sau socialiştii de la Pasok au obţinut doar scoruri modeste.

Printre termenii recenţi, încă neincluşi în dicţionare, dar cu o circulaţie destul de mare, preluările neologismului englezesc meme ridică probleme destul de mari de adaptare şi de standardizare. Chestiunea ar fi rămas limitată la preocupările terminologice ale specialiştilor în biologie şi antropologie, dacă termenul nu ar fi intrat în uzul larg prin extinderea sa asupra unor forme ale comunicării în Internet.

Valorile sînt grundul pe care desenăm înţelegerea lumii în care trăim şi ne proiectăm cursul vieţii noastre prin ea. Acum mai bine de şapte decenii, Tudor Vianu, scriind un compact tratat de teorie a valorilor, pornea de la întrebarea privitoare la natura acestora.

De mai multe ori în istorie, chiar şi înainte de 11 septembrie, au existat toate datele care prevesteau o acţiune teroristă. Dar n-a existat suficientă organizare şi comunicare sau o minte limpede care să poată discerne informaţiile, aşa încît atentatul să poată fi anihilat.

Simpatia mea pentru păţaniile bravilor noştri decani, risipiţi precum ciupercuţele prin puzderia de facultăţi ale patriei, este de-acum consacrată. Vă amintiţi probabil de generosul Hank, ultrasensibilul Larry, mult-prea-permisivul Gog, sau de nenumitele, însă la fel de înduioşătoarele figuri decanale din alte contexte.

Printre foamete şi calamităţi naturale, printre morţi şi boli, m-am întrebat adesea dacă oamenii trecutului aveau poftă de rîs. Rîsul apare de-a lungul arhivelor, doar că îmbracă sensuri atît de normative, că nu pare a fi rîsul acela din toată inima, rîsul ca sursă a plăcerii, rîsul care desfată şi veseleşte.

Pentru mine, ca şi pentru mulţi australieni, vacanţele de vară sînt sinonime cu mersul la mare. Am crescut la marginea mării, înotînd şi jucîndu-mă printre valuri, uneori chiar încercînd să mă urc şi pe placa de surf, dar aici ceva nu se lega şi părea că nu eram capabil să învăţ să stau în echilibru pe o asemenea placă.

Cercetările de pionierat despre reflectarea în limbă a diferenţelor de sex invocau adesea exemplul conotaţiilor diferite (neutre, pentru bărbaţi, depreciative, pentru femei) pe care le au în diferite limbi cuvintele care denumesc persoana necăsătorită.

Mă consider un om norocos, pentru că am ajuns să fac în viaţă ce mi-am dorit. Iar acum constat tot mai des că o astfel de bucurie mărturisită trece drept ceva între neghiobie şi parşivenie. Cum adică îţi place meseria pe care ţi-ai ales-o? Vrei să ne abureşti, sau ai o problemă?

Tocmai a apărut un nou campion mondial la darts, Scott Mitchell, un tip corpolent, care, cică, anul trecut a cîştigat turneul Romanian Classic. Aşa am aflat că avem şi noi un turneu important de darts. Ne întrebăm însă: darts-ul ăsta e sport?

Pe seama atentatelor de la Paris au fost destui care s-au înghesuit să-şi promoveze propriile interese, idei mai vechi şi chiar obsesii. Pare a fi şi cazul propunerii de suspendare a Tratatului Schengen şi de reinstaurare a controalelor la frontierele naţionale.

Am recitit, în ultima săptămînă, singurul roman al irlandezului victorian Oscar Wilde, The Picture of Dorian Gray/Portretul lui Dorian Gray (1890), în excelenta traducere a doamnei Antoaneta Ralian (Humanitas Fiction, 2014).

Cică-şi merită soarta, era prea dur, prea înjura, prea glumeţ cu lucruri serioase. Greşit. Umorul lui Charlie nu se judecă nici de către mine, nici de către CTP, nici măcar de Dumnezeu sau de către tot poporul francez. Umorul lui Charlie stabileşte raporturi de rîs şi rîs de mori doar cu cititorii lui Charlie.

Deja banalizat, explicat şi comentat, inclusiv în presa şi în spaţiul virtual românesc (chiar în Dilema veche, nr. 529, 3-9 aprilie 2014, de Iulian Comanescu), termenul selfie e un bun exemplu de impunere internaţională, ultrarapidă, a unei inovaţii lexicale asociate cu inovaţia tehnologică.

Cum a ajuns învăţămîntul de la noi să aibă o atît de proastă reputaţie internă? Sondajele de opinie indică un nivel de încredere relativ decent în „şcoala românească“. În schimb, dacă citeşti ziarele, dacă te uiţi la televizor, dacă navighezi pe net sau dacă stai de vorbă cu oamenii, vei afla numai grozăvii.

Ne-am obişnuit să spunem despre om că este o fiinţă raţională, al cărei comportament are un nivel mare de predictibilitate şi, în consecinţă, poate fi cuantificat şi studiat şi prin intermediul matematicii. Dacă viaţa lor este o continuă alegere, atunci oamenii aleg în mod previzibil ceea ce le face plăcere.

Tehnologia evoluează tot mai repede, mai ales cea legată de comunicare. Şi e destul de firesc, ca de fiecare dată cînd ai de-a face cu un aparat nou, să ai nevoie de nişte instrucţiuni şi ceva timp pînă să te obişnuieşti cu el. Primul om care-ţi dă cîteva informaţii despre un nou aparat e, de obicei, chiar vînzătorul.

Înainte de Crăciun, am fost într-o comisie de selecţie pentru mobilităţi europene – de cercetare şi documentare – la doctoranzi. Deoarece bursele erau mai multe decît solicitările, atît eu, cît şi colegii mei examinatori am considerat interviurile nişte formalităţi.

Strigăturile cuprind cuvinte puţine şi sînt în esenţă informative, cu cîte o caracterizare avantajoasă, printr-un epitet plasat adesea, expresiv, în antepunere – „Calde gogoşi!“, „Calde castane“ (dar „Cornuri calde!“), „De-ale noi nuci“ etc.

Se apropie sărbătorile şi sînt în pană de subiect. Îmi vine în minte sărmanul Caracudi, ziaristul lui Caragiale, care, avînd soţia pe punctul de a naşte, ajunge să dea în redacţie, în ultimul minut, promisa cronică de Crăciun, care începe cu „Cristos a-nviat!“.

Despre Constantin Silvestri, George Enescu ar fi spus, chiar pe patul de moarte, că nu e un compozitor regional, ci universal. E o afirmaţie culeasă de Theodor Bălan, biograful lui Constantin Silvestri, şi reluată în Constantin Silvestri – biografie necunoscută (Ars Docendi, 2013) de Ioana Raluca Voicu-Arnăuţoiu.

Nu m-au entuziasmat niciodată cenaclurile literare, deşi, în adolescenţa mea, ele constituiau un forum de exprimare pentru cei bîntuiţi de himerele gloriei. Se înţelege însă că lumea cenaclieră era, volens-nolens, foarte eterogenă şi, în ultimă instanţă, neatractivă pentru un intelectual aflat chiar şi într-o fază de formare.

Dicţionarele noastre actuale sînt laconice şi limitative în privinţa termenului revelion, definit ca „noaptea dintre 31 decembrie şi 1 ianuarie, în care se sărbătoreşte Anul Nou; petrecere care are loc în această noapte“ (DEX).

La răspîntia dintre „a şti“, „a face“ şi „a fi“, dintre informativ, performativ şi formativ, sistemul nostru de învăţămînt pare să se fi hotărît să dea prioritate termenului median. Şi pare că aşteptările în acest sens sînt încă mult mai ample decît realizările.

Conduce o firmă de consultanţă, management şi vînzări. Are un doctorat în economie. În 2013, Dorin Bodea a publicat volumul Valorile angajaţilor români, în care conturează un „model cultural actual al românilor“. De la concluziile acestui studiu am pornit o discuţie despre muncă, sărbătoare şi relaţiile cu ceilalţi.

Ca mai toţi cetăţenii din ţara asta, am avut şi eu o aventură abracadabrantă cu pomenita instituţie. Odată, demult, am avut un Opel Ascona, la mîna a treia, strîmb pe dedesubt de la un accident făcut de un proprietar anterior. Era prima mea maşină, dar asta n-are nici o importanţă. În 1997 am vîndut-o.

În urmă cu patru ani, am fost la Universitatea din Padova cu oarece treburi academice. L-am luat cu mine şi pe băiatul meu, Andrei, pe atunci elev în clasa a IX-a. Întrucît plănuia deja să devină student la Medicină, m-am gîndit că vizita la una dintre cele mai vechi şcoli de anatomie de pe continent l-ar putea interesa.

La prima vedere, evoluţia semantică a adjectivului crocant – de la sensul propriu, culinar, la cel metaforic, de caracterizare a persoanelor sau a situaţiilor – e destul de surprinzătoare. Termenul culinar crocant (împrumut din fr. croquant) este în principiu pur descriptiv; utilizarea sa extinsă presupune însă o evaluare net favorabilă;

Dintre numeroasele versiuni ale „educaţiei“, despre care am vorbit anterior, cele trei verbe au selectat trei modele prioritare: formativ („a fi“), performativ („a face“) şi informativ („a şti“). Orice proiecţie de direcţionare a învăţămîntului, în special la nivelul programelor şcolare sau universitare, jonglează, în varii combinaţii, cu aceşti trei termeni.

Asociaţia Română pentru Cultură, Educaţie şi Normalitate organizează tururi prin zonele istorice ale Capitalei, intitulate „Cu bastonul prin Bucureşti“. În fruntea lor (şi a organizaţiei) se află Edmond Niculuşcă. L-am invitat la o discuţie despre Bucureşti şi despre normalitate.

Am fost curios şi i-am citit, cuvînt cu cuvînt, cartea Pas cu pas. E limpede că intenţia acestei cărţi a fost una de prezentare a candidatului la preşedinţie, pe care multă lume voia să-l cunoască mai bine şi pare a fi fost scrisă sub presiunea timpului, evident, fără pretenţii literare

Am citit zilele acestea un roman excepţional, asupra căruia sper să revin altădată, cu un comentariu mai aplicat. E vorba despre Marea petrecere de Petre Barbu, o radiografie a suferinţei în formă pură, a durerii autentice, copleşitoare, imposibil de anihilat.

Acţiunea verbului a suna poate fi calificată în diverse moduri; în sensurile concrete ale cuvîntului, care admit drept subiecte sursa unui sunet sau emisia sonoră însăşi, ceva sună bine sau rău, cristalin sau dogit etc. Sunetul poate fi caracterizat printr-o comparaţie (sună ca un muget) sau poate oferi un indiciu important (sună a gol).

„Omul nou, socialist“ a căzut în desuetudine deodată cu portetele Tovarăşului, cu care se deschidea orice manual. A rămas însă în suspensie întrebarea dacă şi în ce măsură ar fi cazul să ne gîndim la formarea „omului nou, capitalist“ – şi, mai ales, „democrat“. Se poate realiza o democraţie autentică fără ajutorul şcolii?

Îmi spune un amic – imediat după încheierea campaniei electorale autohtone –, cu o expresie sincer admirativă pe figură: „Dom’le, îi puteţi înjura voi, ăştia, editorialiştii, cît vreţi, pe oamenii politici. Un lucru nu le puteţi nega totuşi – sînt inteligenţi, dom’le, foarte inteligenţi!“

Ne sculasem cu noaptea-n cap, într-un Bucureşti ploios şi deprimant (ca acum, cînd ziarele şi televiziunile ne atrag atenţia că de-o lună n-a mai apărut soarele), dar la ora 8 dimineaţa eram deja pe un mic vapor, în mijlocul unei mări calde, pe care soarele blînd de toamnă, abia ivit de după Vezuviu, o umplea de sclipire.

Cuvîntul pufos e surprinzător de frecvent în româna colocvială de azi: apare în multe contexte noi şi a căpătat sensuri şi conotaţii destul de îndepărtate de cele etimologice, consemnate în dicţionare. Insuficient stabilizate, noile utilizări oscilează între conotaţiile pozitive şi cele ironic-depreciative.

Promiteam, la începuturi, un fel de „dicţionar“ al noţiunilor şi ideilor legate de educaţie. Mă trezesc acum că am şerpuit prin nenumărate meandre şi că, furat de cîte vreun eveniment de pe scena publică sau de vreun impuls lăuntric, am pierdut şirul.

Este cu siguranţă o provocare pentru întregul proces de integrare europeană, care vine dinspre creşterea naţionalismului în mai multe ţări membre ale UE. Aceste mişcări naţionaliste şi populiste sînt, uneori, antieuropene, alteori de-a dreptul rasiste.

Toată lumea ştie din filme ce e FBI şi tot în filme a văzut cum arată şi cum lucrează agenţii FBI. Ei bine, cartea jurnalistului Tim Weiner, FBI – O istorie secretă, pune într-o cu totul altă lumină această celebră instituţie americană.

Aş spune că, dacă patriotismul se leagă, într-un fel sau altul, de afecţiunea inefabilă a cuiva faţă de grupul din care provine, atunci Caragiale, în postura unui scriitor care şi-a transformat opera în galeria unor imagini de românitate, convingătoare, deşi burleşti, tocmai prin perenitatea lor, ar trebui considerat un mare patriot.

În zilele noastre, sînt în doi peri vorbele în genere, dar mai ales răspunsurile. Expresia, cît se poate de vie, s-a depărtat într-o oarecare măsură de sensul consemnat în dicţionare. Esenţială nu mai este atît ambiguitatea unui răspuns, cît irelevanţa voită, cu intenţie conflictuală şi provocînd inevitabil iritare.

De cînd îşi văzuse textul tipărit, cu nume şi prenume, fata nu mai voia să se despartă de revistă. Poate că şi dormea cu ea sub cap. În orice caz, la şcoală o ţinea tot timpul sub braţ, fie în ore, fie în recreaţii. Şi, ce era mai rău, adio compuneri. Şi-aşa a rămas.

"Timp de patru-cinci ani, a trebuit să stau la diferite rînduri, ore şi ore întregi – la moaşte, la relicve, unde au loc pelerinaje. Acolo mi-am dat seama ce-i face pe acei oameni să stea atît de cuminţi în aşteptarea atingerii raclei unde se găsesc moaştele. Rîndul îi ordonează, îi disciplinează şi îi leagă pe oameni."

În ciuda clişeelot care spun că democraţia nu prinde în România, că votul popular poate fi periculos pentru că oamenii n-au cultură politică destulă, că votează ca bizonii, se dovedeşte că în scurtul răstimp istoric în care au avut alegeri libere, românii au votat destul de bine, şi mai ales, din ce în ce mai bine.

Domnul Pătru Bibilea a fost un pesedist moderat. De-a lungul anilor, nu a agresat pe nimeni cu opţiunile sale – e greu de zis politice, mai curînd electorale –, încercînd să fie discret pe parcursul discuţiilor partizane. Crezuse în dl Ion Iliescu şi îi ştampilase, neezitant, pe domnii Năstase şi, mai apoi, Geoană.

Alegerile recent încheiate oferă un bun exemplu de retorică aplicată, confirmată în esenţa ei. Retorica presupune adevărată adaptare la destinatar şi un rol esenţial al ethosului; iluziile ei iau adesea forma unei mitizări a comunicării strategice şi pot conduce la pierderea contactului cu realitatea.