Revelionul de Crăciun
Dicţionarele noastre actuale sînt laconice şi limitative în privinţa termenului revelion, definit ca „noaptea dintre 31 decembrie şi 1 ianuarie, în care se sărbătoreşte Anul Nou; petrecere care are loc în această noapte“ (DEX). E, desigur, singurul sens în uz (cel din care se nasc glumeţe cuvinte-valiză, ca vanghelion); limitarea este totuşi recentă. Relativ nou (din secolul al XIX-lea) e chiar termenul revelion, împrumut lexical din franceză (réveillon). În marele dicţionar academic (DLR, litera R) e indicată prima sa atestare: în Condica limbii rumâneşti, dicţionarul în manuscris al lui Iordache Golescu; urmează citate din Asachi şi din Alecsandri (în vodevilul Rămăşagul, din 1845, duduca Tinca primeşte un bilet de amor: „Ştii cît te iubesc din ceasul acela prea fericit în care am jucat cu d-ta la revelion!“). Cuvîntul – curent în viaţa cotidiană urbană de la sfîrşitul secolului al XIX-lea – apare în forma cu ortografie mai apropiată de franceză, reveillon, în corespondenţa lui Eminescu cu Veronica Micle („cînd vei adormi după reveillon, gîndeşte la mine un moment măcar“, 31 decembrie 1879) şi în cea a lui Caragiale cu Paul Zarifopol („astă sară n-am avut cu cine face chef de reveillon“, 13 ianuarie 1909, pe stil nou). În multe dicţionare din secolul al XX-lea a fost înregistrată şi forma reveion (mai apropiată de pronunţia franceză a etimonului), încă folosită, mai ales de persoanele mai în vîrstă.
Termenul-sursă réveillon provine în franceză din verbul réveiller – „a trezi“ şi are mai multe sensuri: cină la oră tîrzie (învechit); cină nocturnă de Crăciun – réveillon de Noël –, apoi, de pe la sfîrşitul secolului al XIX-lea, şi de Anul Nou (Sfîntul Silvestru, în calendarul catolic) (Trésor de la langue française informatisé). În franceză există şi derivatul réveillonner („a petrece la un revelion“), care a pătruns şi în română, dar nu pare să se fi bucurat de succes (nu este nici atestat în dicţionare, nici păstrat în uz; cel mult redescoperit, prin inovaţii lexicale ad-hoc). În Universul literar din 30 decembrie 1912, verbul apărea în rubrica „Sacul cu glume“: „Nu revelionez niciodată. – Dar ce faci? – Dormilionez.“
În vechile noastre dicţionare, revelion avea, într-adevăr, mai multe sensuri, preluate de la etimonul francez: în primul rînd, pe cel foarte general, de „ospăţ, masă ce se dă la mezul nopţii“ (în Vocabularul român-francez al lui I. Costinescu, din 1870). În Glosarul care cuprinde vorbele din limba română străine prin originea sau forma lor sau de origine înduioasă (1871), celebra anexă a dicţionarului academic latinist al lui Laurian şi Massim, revelion e cuprins, ca franţuzism, cu definiţia „antelucan ospăţ sau conviviu, făcut adecă înainte de luminatul zilei următoare“. Pe baza surselor mai vechi (în primul rînd a dicţionarului român-german al lui Barcianu, de la 1900), DLR consemnează un sens învechit, particularizat, al cuvîntului: „cină după un bal“.
În aceste condiţii, nu e de mirare că în Foaia populară din 27 decembrie 1898 era menţionat revelionul de Crăciun, într-un context informativ şi explicativ: „Revelionul a fost de la început o serbare curat sufletească. Bărbaţi, femei şi copii se strîngeau prin biserici în jurul unui leagăn reprezentînd eslele în care s-a născut Isus Christos şi stăteau acolo toată noaptea dănţuind şi cîntînd (...). De aci s-a născut revelionul de Crăciun, însoţit de mîncare şi băutură abundentă.“ Sensul mai general persista şi în prima jumătate a secolului al XX-lea, mai ales în traducerile din franceză. În revista Ilustraţia săptămînală din ianuarie 1924, în traducerea unei povestiri a lui Alphonse Daudet (Cele trei liturghii mici), era descrisă obsesia ospăţului din noaptea de Crăciun, aşteptat în timpul slujbei religioase: „o aromă de revelion în biserica însărbătorită“; „Ce frumos revelion vom face după liturghie!“
În presă şi probabil şi în viaţa cotidiană domina însă, deja, sensul actual al cuvîntului: în Furnica din 30 decembrie 1914 se scria despre – „lugubrul revelion“ al războiului; în Realitatea ilustrată din 30 decembrie 1936 era descris „Revelionul în diferite colţuri de lume“ etc.
Evident, perioada comunistă a asociat şi mai strîns obiceiul revelionului cu Anul Nou, trecînd sub tăcere, în discursul oficial al presei, existenţa vreunei petreceri de Crăciun. În Scînteia din 31 decembrie 1952, cuvîntul apărea în articolul „Anul Nou în belşug şi bucurie la Moscova“, într-o enumerare propagandistică care trebuia să producă un contrast spectaculos cu privaţiunile de după război şi cu dezastrele din lumea capitalistă: „pentru îmbelşugatele mese de revelion se cumpără cantităţi imense de şampanie, păsări, torturi, ciocolată, banane, mandarine, unt, brînzeturi, pescărie etc.“
Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).
