Lebăda neagră
Ne-am obişnuit să spunem despre om că este o fiinţă raţională, al cărei comportament are un nivel mare de predictibilitate şi, în consecinţă, poate fi cuantificat şi studiat şi prin intermediul matematicii. Dacă viaţa lor este o continuă alegere, atunci oamenii aleg în mod previzibil ceea ce le face plăcere şi ceea ce îi poate face fericiţi, sau ceea ce cred ei că îi poate duce spre aceste obiective. Din această cauză putem discuta despre legi ale comportamentului uman individual sau social. Există chiar o ştiinţă ce se chemă „psihologia socială“, şi căreia i-a pus bazele un savant la origine român, Serge Moscovici. În studierea comportamentului uman ne putem ghida după asemenea legi. Ştim, de exemplu, că în alegerile sale economice, omul va căuta deplina satisfacţie pentru un efort financiar minim (aţi văzut cum oamenii calculează în mod permanent variante de cheltuire a banilor), după cum mai ştim că omul este stăpînit de egoism şi va căuta mereu mai întîi satisfacţia proprie şi numai după aceea se va gîndi la „celălalt“ (aţi văzut cum, chiar în statele civilizate, oamenii se calcă în picioare în zilele de reduceri de preţuri). Matematica oferă bune rezultate în domeniul ştiinţelor sociale, dar numai în anumite condiţii. Nu degeaba Nicholas Georgescu-Roegen, tot un român, deschizător de drumuri în domeniul folosinţei matematicii în economie, ne îndemna să fim atenţi la folosinţa matematicii şi la interpretarea rezultatelor acestei munci atunci cînd o aplicăm în ştiinţele sociale. Atunci cînd folosim matematica în ştiinţele sociale trebuie să ştim că nu orice se poate compara cu orice, chiar dacă fenomenele respective pot fi exprimate cantitativ, numeric. De exemplu, nu există o legătură între numărul de telefoane mobile vîndute în Japonia şi nivelul de studii al românilor, chiar dacă rezultatul unui calcul matematic ar indica o asemenea corelaţie. Rezultatul este fals şi concluziile greşite, deoarece ipoteza de studiu este eronată. În general, sistemul social (ca şi cel fizic, de altfel) are un anumit grad de nedeterminare, de impredictibil, de surpriză, tocmai ca urmare a faptului că este rezultatul acţiunii şi gîndirii umane, influenţate de emoţii şi trăiri umane.
Cei care ştiu cu adevărat să folosească matematica în ştiinţele sociale cunosc caracterul dual al naturii umane şi ştiu că omul este, ca regulă, raţional, dar poate deveni şi iraţional, şi că există comportamente umane iraţionale, neliniare, în afara regulii de bază, care pot determina, pot crea şi pot influenţa în mod decisiv procese şi evenimente sociale. De exemplu, conservarea fiinţei, sau ceea ce noi numim instinct de conservare, este o lege fundamentală a firii umane. Ne ferim de foc şi fugim din calea apelor, tocmai pentru a ne feri viaţa. De asemenea, conducem maşina atent pe drumurile publice, nu pentru că dorim să păstrăm viaţa semenilor din trafic, ci pentru că sîntem atenţi cu viaţa noastră. Pe de altă parte, omul, spre deosebire de animal, care şi el fuge din calea focului sau din calea apei, nu fuge din calea războiului, care este proba supremă, căci în condiţii de ideal înalt, conştiinţa umană poate dezvolta trăiri înalte şi efecte absolut de nedeterminat asupra comportamentului uman. Aici matematica nu ne mai ajută, şi asta trebuie s-o ştim cu toţii. Aici intervin ştiinţe aparte, cum sînt cele legate de psihic uman şi psihologie individuală sau socială. Oamenii se emoţionează şi au trăiri, acumulează griji, supărări şi frustrări, tocmai pentru că sînt oameni, şi nu animale. Oamenii sînt fiinţe speciale, cu speranţe, planuri, bucurii, tristeţi şi deziluzii. Ei se manifestă individual şi social şi îşi doresc în jurul lor o viaţă a binelui, a frumosului şi a fericirii. Noi, oamenii, am dezvoltat morala umană şi, aşa cum spunea Fukuyama, am inventat reguli, ne bucurăm cînd le respectăm şi ne supărăm atunci cînd vedem că alţii nu respectă regulile. Deşi egoismul este o stare naturală şi altruismul este o stare naturală, lupta noastră este aceea de a învinge egoismul şi a ne impune superioritatea ca fiinţe. Am observat cu toţii cum un copil, în primii ani de viaţă, strînge o jucărie la piept şi unul dintre primele cuvinte pe care le spune este „al meu“ sau „a mea“. Cum se face că acest copil devine mai tîrziu un adult generos, o fiinţă împlinită, care poate împărtăşi şi chiar poate cere şi altora să împărtăşească? Aceasta este o întrebare care îşi găseşte răspunsul în mii de ani de civilizaţie umană. Deşi asta se întîmplă şi la unele animale mai evoluate, cum ar fi cîinii, de exemplu, care, cei mai mulţi dintre noi ştiu, se află într-o relaţie de viaţă absolut uluitoare, chiar plină de sentimente şi trăiri cu stăpînul lor (poate şi de aceea nu ar trebui să-i omorîm şi să-i aruncăm la groapa de gunoi a oraşului). Din cauza conştiinţei umane speciale, unice, şi a gîndurilor noastre speciale şi unice, lumea pe care am creat-o este una specială şi unică.
Pentru ca evaluările matematice, cantitative, să aibă valabilitate, trebuie ca sistemul social pe care îl evaluezi să aibă trei caracteristici fundamentale. El trebuie să fie stabil, omogen şi liber. Toate cele trei condiţii sînt obligatorii şi condiţionează în mod fundamental rezultatul matematic. Vom începe analiza cu ultima – şi anume cu condiţia libertăţii. Cele mai multe sondaje din România nu sînt adevărate sub aspectul concluziilor, pentru că respondenţii sau subiecţii observării nu sînt oameni liberi. Au temeri legate de întrebările care li se pun şi răspunsurile sînt minciuni care ascund neîncrederea şi teama. Oamenii ascund adevărul, şi pentru că au fost, timp de generaţii întregi, victimele unui sistem opresiv care pedepsea sinceritatea. Cei mai mulţi dintre noi, cei trăiţi în timpul comunismului, sîntem, în mod definitiv, fiinţe duplicitare. Ca să dăm un exemplu la limită despre importanţa libertăţii colectivităţii cercetate, vom spune că un sondaj de opinie realizat, să zicem, în vara lui 1989, cu privire la nivelul de trai, în mod sigur ar fi constatat că un mare procent de români o duc foarte bine. Cu toate acestea, cîteva luni mai tîrziu, izbucnea o revoluţie a foamei şi a frigului. Sistemul era închis, colectivitatea observată era duplicitară şi răspunsurile date sub imperiul fricii ar fi dus la concluzii absolut eronate. Doar libertatea lui şi a colectivităţii observate îl poate duce pe sociolog sau pe psihosociolog la adevăr ştiinţific şi interpretare corectă a unor rezultate cantitative. În condiţii de dictatură, omul se adaptează, iar morala începe să fie evitată. Omul neliber va pune mai presus de adevăr ameninţările asupra vieţii şi libertăţii sale. Nu putem discuta despre ştiinţă socială în societăţile totalitare, în condiţii de ameninţare în zona necesităţilor fiziologice fundamentale. Un om căruia îi este foame şi frig nu mai este un om în înţelesul deplin al cuvîntului.
Omogenitatea colectivităţii observate spuneam că este o altă condiţie pentru a aplica aparatul matematic în ştiinţele sociale. Un exemplu simplu, care ne face pe toţi să rîdem, este cel legat de aplicarea mediei aritmetice simple între doi oameni care mănîncă, la un interval de timp, un număr de găini. Dacă unul mănîncă o găină şi unul nouăsprezece găini, atunci media aritmetică ne poate minţi grav, cum că ar fi mîncat fiecare cîte zece. Este vorba aici despre reprezentativitate a mediei respective, sau despre apropierea cifrei respective de adevăr (o legătură cît mai puternică cu realitatea). Fără a intra în detalii, vom spune că statisticienii ştiu să calculeze, şi calculează cu ajutorul unor indicatori, nivelul de omogenitate al colectivităţii supuse studiului. Cercetarea sociologică trebuie întreprinsă cu atenţie pentru că, azi, România nu este o ţară omogenă, sub nici un aspect. Disparităţile sînt uluitoare şi ele sînt cele care creează frustrări foarte mari şi trăiri foarte diferite. Cum să faci un sondaj despre intenţia de vot, cînd poate trei sferturi dintre cei care răspund nu cred în destinul democratic şi prosper al ţării? Asemenea oameni pot da un răspuns, dar a doua zi pot participa cu entuziasm la o manifestaţie prin care se cere capul „mogulilor“. Noi nu am rezolvat problema oamenilor cărora le lipsesc zahărul, pîinea şi uleiul din casă, dar facem cercetări sociologice „savante“ despre cine votează, cu cine votează, sau ce politician primeşte voturile celuilalt politician. Aici avem de-a face deja cu rafinamente de ordin social, nespecifice unor oameni cu probleme de bază, de supravieţuire.
Despre ce nivel de stabilitate am mai putea vorbi după descrierile de mai sus? Socialul românesc se află într-un echilibru extrem de fragil. Oricînd poate interveni o ruptură, pentru că nivelul de acumulare al frustrărilor este foarte mare. Este eronat să credem că diaspora a cîştigat aceste alegeri. Acolo s-a dat un semnal de revoltă, dar dacă semnalul nu avea ecou în ţară, atunci nu s-ar fi întîmplat nimic, iar rezultatul ar fi fost cel pe care îl spuneau toţi sociologii înainte de alegeri. Un sistem social instabil este un sistem social capabil oricînd de o criză, de o ruptură. Chiar dacă aparent nimic nu o anunţă, în sufletul oamenilor sînt create condiţiile şi această ruptură se produce. Nimic nu prevestea această „lebădă neagră“ (le recomand tuturor politicienilor aroganţi, posesori de ouă de numărat, lucrarea lui Nassim Nicholas Taleb,
Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2010), pentru că nimeni nu se preocupă de a şti ce este cu adevărat în sufletul oamenilor. Le punem, pur şi simplu, nişte întrebări de genul „ce ar fi dacă ar fi…?“ (de care ei uneori şi rîd) şi avem impresia că sîntem deştepţi, ştim sociologie!!! Pentru a vedea nivelul de instabilitate al unui asemenea sistem este nevoie de cercetări nuanţate, complexe, în dinamică şi pe perioade lungi. Este nevoie de cercetări calitative, care să meargă dincolo de aparenţe şi care să evite socoteala simplă a mediei găinilor mîncate. Diaspora este o lume schimbată, intolerantă la hoţie şi şmecherie, pentru că şi din cauza hoţiei şi a şmecheriei au ajuns să muncească la mii de kilometri de familii şi de copii. Ca politician, dar şi ca om obişnuit, este crunt să te lovească ceva şi să nu ştii ce te-a lovit. Feţele surprinse ale unora dintre ei, din seara revoluţiei votului, spuneau totul despre prostia în care se bălăcesc. Probabil că şi acum, tot din prostie, mulţi dintre ei chiar cred sincer că sînt nevinovaţi şi că nu meritau să piardă alegerile.
România este acum o ţară instabilă, după anii îndelungaţi de corupţie şi autism al unei clase politice inconştiente şi neataşate de ţară şi preocupările cetăţenilor săi. Clasa politică şi votanţii săi au evoluat în sensuri diferite, iar rezultatele se văd: o duşmănie făţişă, nedisimulată, între politician (care crede că el este mai şmecher) şi cetăţeanul care s-a schimbat (mai ales sub influenţa traiului în lumea liberă). Primul încearcă să-l înşele pe cel de-al doilea nedeschizîndu-i secţii de votare (pentru că ştiau că nu votează cu ei), iar cel de-al doilea reacţionează brusc, violent, făcîndu-l hoţ pe primul, cu o voce îndeajuns de puternică pentru ca să afle toată planeta Pămînt. A fost o revoluţie, la propriu, pentru că România se află acum într-o stare revoluţionară. Frustrările acumulate sînt atît de puternice, încît puteau răsturna nu un politician sau un partid, ci un întreg sistem politic. Dacă aceşti oameni nu ar fi fost tineri şi occidentalizaţi, prin accesul lor direct la lumea liberă, atunci această revoluţie ar fi avut, cu certitudine, un sens invers, acela al întoarcerii la trecut.
A treia Romă. Despre capitalism, America şi criza din 2007,
