Educaţia P & C
Cum a ajuns învăţămîntul de la noi să aibă o atît de proastă reputaţie internă? Sondajele de opinie indică un nivel de încredere relativ decent în „şcoala românească“. În schimb, dacă citeşti ziarele, dacă te uiţi la televizor, dacă navighezi pe net sau dacă stai de vorbă cu oamenii, vei afla numai grozăvii despre educaţia din România.
Dau la o parte pretinsa noastră vocaţie de neam cîrtitor. Să se ocupe de chestiunea asta sociologii şi antropologii, dacă o consideră demnă de interes. Încerc să ignor şi funcţionarea mass-media în România, evident, cu un rol deloc neglijabil în formarea opiniei publice. E treaba analiştilor de presă, cîţi or mai fi, dacă or mai fi. Mă uit îndărăt şi caut o explicaţie mai consistentă, venind dinspre evoluţia sistemului însuşi, în cele două decenii şi jumătate de la căderea comunismului. Pentru că, da, nici măcar în anii ’80, într-o perioadă de totală degringoladă în educaţie, şcoala, universitatea, meseria de profesor nu au fost mai rău şifonate.
Începutul anilor ’90. Cele două mari bătălii sînt pentru locuri de muncă, în şcoală şi în universitate, pe de o parte, şi pentru acces la studii, de cealaltă parte. Sindicate construite ad-hoc – cel al suplinitorilor, al navetiştilor, al detaşaţilor, al titularilor – se războiesc vehement pentru a asigura poziţia în şcoală a celor pe care îi reprezintă. Clădirea Ministerului e sub asediu. Se povesteşte că, la un moment dat, ministrul a fost nevoit să sară gardul prin spate, pentru a evita manifestanţii. În final, se adoptă o procedură de titularizare în care criteriile forte sînt numărul de copii (ai cadrului didactic respectiv), numărul de boli
, anii de navetă, anii de vechime. Şansele tinerilor sînt nule. În locul unei aşteptate împrospătări şi recalibrări a sistemului în raport cu pregătirea profesională, după ani buni de plînsete şi şpăguieli pe la inspectorate, se adoptă o strategie „reparatorie“. Trecutul bate viitorul. Şcoala românească e dată cu mulţi ani îndărăt.
Aceeaşi metodă „reparatorie“ se aplică şi în învăţămîntul universitar, după un deceniu şi mai bine de blocare a concursurilor de angajare sau de promovare. Iar universităţile existente deschid larg băierile pungii. Oricum, nu le costă nimic. Plăteşte statul. Pe lîngă cei merituoşi, realmente nedreptăţiţi, se angajează şi se promovează cine vrei şi cine nu vrei. Peste noapte, foşti ingineri rămaşi fără slujbă, foşti contabili ai unor instituţii în colaps devin profesori universitari, adesea cu tot cu familiile lor.
Accesul – la intrarea în Minister sînt instalate, pe trotuar, paturi în care fac greva foamei părinţi ai căror copii au picat examenul de admitere la facultate. Se dă drumul, tot peste noapte, la învăţămîntul privat. Universităţile răsar ca ciupercile. „Refuzaţii“ la stat îşi găsesc un loc de refugiu. Profesorii îşi mai iau şi ei cîte o normă, două, trei, la particular, să-şi mai cîrpească salariile. În paralel, statul îşi ia revanşa, inaugurînd, tot în procedură de urgenţă, o mulţime de universităţi şi facultăţi noi. Îmi amintesc cum la una dintre acestea s-a dat admitere în februarie-martie 1990, la numai cîteva luni înainte de încheierea anului şcolar. Dar e campanie – mai 1990? –, şi în campanie nu poţi ignora nevoile locale.
Pe scurt, lucrurile n-au început bine. Era şi greu, în zăpăceala acelei perioade. Mai rău e că au continuat tot aşa. Că le-au trebuit mai bine de două decenii decidenţilor noştri să se hotărască să organizeze un bac corect – spune multe. Că, atunci cînd acest lucru s-a întîmplat, a fost întîmpinat cu un cor de vociferări – spune şi mai multe. Acum un an, o ordonanţă de urgenţă a dat dreptul şi picaţilor la bac să-şi continue cursurile în „colegii“. O bună consolare pentru năpăstuiţi, şi o vacă de muls pentru universităţile în criză de studenţi.
Ni s-a explicat că e vorba despre un „model american“, care funcţionează excelent peste Ocean. Ca şi cum numai unii ar şti cum arată educaţia în SUA. N-am prea auzit să întrebe lumea pe-acolo: Care colegii? Cine le organizează? Ce programe de studii au? Cine le avizează? Cum? Cine predă în ele? Cine învaţă în ele? Ce soi de diplomă obţin în final?
Colegii să fie, primesc. Dar să le ştiu şi eu. Şi, mai ales, să pot pricepe care-i urgenţa. Ah, sîntem în campanie, am uitat. Perpetuu. Şi cu ocazia asta mai trecem şi o şmecherie care să le dea voie rectorilor să scoată din mînecă, precum Iozefini, cîte douăzeci de mandate. E campanie, avem şi noi oamenii noştri, care ne sprijină.
Mai nou, o altă ordonanţă de urgenţă zice că, dacă nu mai ai chef să fii doctor, faci o cerere de renunţare la titlu şi răsufli uşurat. Mai ales dacă teza era de furat. Nostimă situaţie. Mă prinde poliţistul cu un portofel găbjit, iar eu îi cer o coală A4 în care declar că nu-l mai vreau. Iar poliţistul mă salută respectuos: „Mai poftiţi pe la noi!“
Mă întreabă frate-meu ce e cu rîvna asta după doctorate în România, care pare să facă ravagii. Nu ştiu. Sînt ţări – Austria, Italia, de pildă – în care titlurile sînt la mare cinste. Un soi de certificat de nobleţe. Poate că aşa-i şi pe la noi. Dar ceva ştiu totuşi. Îmi amintesc de o statistică mai veche, care inventaria numărul de parlamentari cadre didactice universitare. Să vezi şi să nu crezi! Şi mai toţi profesori doctori. Despre un premier de odinioară se spunea că ar fi avut concomitent cinci catedre. Fericiţi cei dăruiţi cu darul ubicuităţii!
Un ministru de odinioară, grijuliu cu soarta cadrelor didactice universitare, s-a hotărît să ia taurul de coarne şi să găsească bani pentru mărirea salariilor. Evident, de sus în jos, c-aşa-i stînga românească. Şi, cum banii nu sînt niciodată suficienţi, s-au mărit – dublat – salariile doar la profesori, ceilalţi – conferenţiari, lectori, asistenţi – urmînd să mai aştepte. Şi-au tot aşteptat.
Vă mai aduceţi aminte de minunata figură cu creşterea cu 50% a salariilor tuturor cadrelor didactice? Cu cît entuziasm au votat reprezentanţii noştri, la unison, o atare inepţie! Numai premierul a avut curajul să spună că nu e bine, că nu vor fi fonduri pentru aşa ceva. Iar în Parlament a votat şi el pentru, alături de toţi ceilalţi. Iar preşedintele, oricît de cîrcotaş, a promulgat legea. Era campanie. Şi scuzele ulterioare n-au putut nicicum stăvili sutele de procese aflate pe rol încă şi azi.
Cum a ajuns învăţămîntul de la noi să aibă o atît de proastă reputaţie? Pot fi invocate, fără îndoială, multe motive. M-am oprit deocamdată asupra unuia singur, cred, deloc de neglijat.
Timp de două decenii şi jumătate, învăţămîntul nostru a fost, cu rare excepţii, folosit sistematic de către clasa politică fie ca instrument de propagandă, demagogică şi populistă, fie ca sursă de căpătuială.
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.
