Ghici cine cum sună

Acţiunea verbului a suna poate fi calificată în diverse moduri; în sensurile concrete ale cuvîntului, care admit drept subiecte sursa unui sunet sau emisia sonoră însăşi, ceva sună bine sau rău, cristalin sau dogit etc. Sunetul poate fi caracterizat printr-o comparaţie (sună ca un muget) sau poate oferi un indiciu important (sună a gol). Într-o utilizare figurată foarte răspîndită, în care a suna înseamnă „a produce o anumită impresie, a părea“, subiectele verbului sînt mesaje, texte, vorbe, idei, poveşti: „îmi place foarte mult să citesc. Mă mîndresc cu asta, ştiu că nu sună interesant“ (ziare.com); „ştiu că sună ciudat, dar mi-am udat tastatura cu lapte! a mers încă vreo 5 minute apoi s-o stins!“ (tpu.ro). Sunetul neplăcut sau impresia supărătoare produsă de un mesaj sînt caracterizate colocvial prin formulele ca dracu’, ca naiba sau (într-un registru şi mai marcat familiar-argotic) ca porcu’: „motorul suna ca porcu“ (sinapse.ro); „poftim traducere din engleză! sună ca porcu’!“ (denisuca.com). Formula sună ca dracu’ şi-a început o frumoasă carieră publică cu 25 de ani în urmă şi e încă asociată cu numele celui care a rostit-o într-o discuţie politică: „Vorba lui Petre Roman, sună ca dracu’“ (hotnews.ro). Replica în cauză nu avea nimic spectaculos („Consiliul Salvării Naţionale este organ de partid şi de stat.“ – P.R.: Nu de partid şi de stat, în nici un caz. Asta sună ca dracu’“, în „Stenograma convorbirilor avute în sediul CC al PCR, înainte de constituirea CFSN“, wikisource.ro), dar s-a fixat în opinia publică (cam în acelaşi fel cu „Mircea, fă-te că lucrezi“), pentru că deschidea o altă perspectivă, din interior, asupra unor evenimente importante, trezind puternice suspiciuni asupra lor, indicînd o doză de neautenticitate şi o posibilă intenţie de manipulare. Într-o interpretare favorabilă, replica sună ca dracu’ putea fi considerată o reacţie normală faţă de clişeele limbii de lemn; ea părea însă, în mod îngrijorător, să pună accentul pe aparenţe, pe impresie, pe efectul asupra publicului, nu atît ca reacţie la fundamentele unei gîndiri politice, cît ca încercare de a preveni decodarea lor. Contextul a încărcat în banala replică multe dintre tensiunile momentului.

O campanie publicitară de acum un deceniu şi jumătate s-a plasat sub sloganul „Viitorul sună bine“, în care o anume surpriză a asocierii era ingenioasă prin jocul de cuvinte (fiind vorba de o companie de telefonie mobilă, a suna îşi activa şi un alt sens curent) şi acceptabilă prin apropiere de sensul obişnuit („ceea ce ni se spune despre viitor sună bine“). Sloganul a rămas şi el în memoria colectivă, refolosit în glume („Viitorul sună bine. Păcat că nu răspunde nimeni“, blogfest.ro) sau în titluri jurnalistice („Viitorul sună bine pentru Halep! Ion Ţiriac este managerul Simonei“, looktv.ro), parafrazat de sute de ori, inclusiv în antiteză („Viitorul sună groaznic! România, călcată în picioare de Germania la juniori“, sport.ro).

Există însă o tendinţă actuală de a lărgi şi mai mult, sub influenţa unor uzuri din engleză, sensul metaforic al verbului a suna. E vorba mai ales de situaţii în care a suna, cu sensul „a părea“, se referă la subiecte concrete, eventual la persoane. În engleză, enunţurile de acest tip presupun că impresia se bazează pe ascultarea vocii celuilalt sau pe informaţii dintr-o sursă secundară (Nick sounds like a nice guy, în Longman Dictionary of Contemporary English, ldoceonline.com). În română, mi se pare cu totul stranie folosirea verbului la persoana a doua, avînd ca subiect interlocutorul uman şi exprimînd o impresie bazată pe felul său de a vorbi sau pe ideile exprimate: „Aproape că suni ca un om invidios“ (ziare.com); „Suni ca un bărbat care s-a însurat prea devreme“ (eva.ro); „Ciprian, cu tot respectul, suni ca o bunică“ (dirtbike.ro); „Hai că o daţi în bălării şi deja sunaţi ca nişte fanatici apple“ (forum.computergames.ro); „De fapt, după cum vorbiţi, dumneavoastră sunaţi ca nişte securişti“ (bolile-televiziunii.blogspot.com); „voi sunaţi ca nişte iehovişti în articolul ăsta“ (ziuaconstanta.ro). Mai mult, asemenea afirmaţii se fac, concesiv, chiar despre propria persoană, vorbitorul anticipînd posibilul efect asupra celuilalt: „Ştiu că sun ca un preot evanghelist, însă doar încerc să exprim cîteva lucruri de zi cu zi“ (metalhead.ro); „Ştiu că poate sun ca un începător, dar vreau să fac nişte experimente pe un iPhone 5“ (idevice.ro). 

Uşor de înlocuit – de exemplu, cu par(i) a fi –, apariţiile de mai sus ale verbului a suna pot produce şi unele ambiguităţi (printre altele, activînd sensul „a telefona“). Cazurile de acest tip sînt încă puţine, dar aparţin unei tendinţe de imitare a construcţiilor sintactice care se poate răspîndi foarte repede şi pe nesimţite. Deocamdată, sună a ciudăţenii. 

Rodica Zafiu este prof. dr. la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti. A publicat, între altele, volumele Limbaj şi politică (Editura Universităţii Bucureşti, 2007) şi 101 cuvinte argotice (Humanitas, Colecţia „Viaţa cuvintelor“, 2010).