„Iubesc Bucureştiul mai mult decît ar trebui“ – dialog cu Edmond NICULUŞCĂ

Asociaţia Română pentru Cultură, Educaţie şi Normalitate organizează tururi prin zonele istorice ale Capitalei, intitulate „Cu bastonul prin Bucureşti“. În fruntea lor (şi a organizaţiei) se află Edmond Niculuşcă. L-am invitat la o discuţie despre Bucureşti şi despre normalitate.

Cum a apărut ARCEN?

Asociaţia a apărut în 2006, cînd, împreună cu alţi doi colegi de liceu, ne-am gîndit să demontăm mitul că „tinerii nu fac nimic în ţara asta“. Aveam 16 ani, ne-am gîndit o vară întreagă cum să construim acest ONG. Totul a pornit în Şcoala Centrală din Bucureşti, unde toţi trei eram elevi. Spre surprinderea noastră, am fost luaţi în serios de către profesori şi directori şi am reuşit să dăm o formă juridică acestei asociaţii. În 2010, după ce am împlinit vîrsta legală pentru a conduce un ONG, l-am preluat noi şi l-am extins către studenţi. Un proiect extrem de important şi care cred că a dat viziune este ceea ce am făcut noi în 2008: am reuşit, printr-un scandal de presă, să deblocăm vreo 6 milioane de euro, să dăm jos nişte directori din Primărie şi, în final, să impunem consolidarea Şcolii Centrale, operă a lui Ion Mincu.

Aţi început foarte tare...

Da, dar fără să ne dăm seama foarte bine ce facem. Au fost două tabere în şcoală cînd ne-am înfiinţat, iar unii ne-au zis că vom dispărea ca ONG pînă în 2007, pentru că „în România astfel de lucruri nu sînt serioase“. Asta ne-a ambiţionat. Şi am reuşit să lăsăm ceva în urmă cînd am plecat de acolo. Dar cînd am vrut să salvăm Şcoala Centrală, nu am reuşit să mobilizăm elevii, n-am reuşit să mobilizăm toţi profesorii. Au început diverse speculaţii cum că în spatele nostru s-ar afla altcineva... Au fost unii care spuneau că nu-i treaba lor, n-are decît să se prăbuşească Şcoala Centrală... Pînă la urmă, am reuşit. Am mers mai departe şi am început să ne gîndim la proiecte din ce în ce mai coerente. Iar de curînd am introdus Şcoala Centrală în circuitul Nopţii Muzeelor – asociaţia noastră organizează „Noaptea albă a pensionatului de fete“. Anul trecut, a fost cel mai vizitat loc unde un ONG a organizat un eveniment.

Cum explicaţi prezenţa, în denumirea asociaţiei, a cuvîntului „normalitate“?

Dacă am trăi într-o societate normală, n-ar trebui să vorbim despre normalitate. Noi credem că o societate normală este o societate în care cultura şi educaţia îşi au locul pe care îl merită. Apoi, normalitatea e acea stare de lucruri în care instituţiile şi cetăţenii nu se află pe poziţii diferite. Cît de normală e societatea românească rămîne de discutat. Facem însă progrese. Începe să existe o societate civilă care sancţionează derapajele instituţiilor şi ale oamenilor politici. E o nevoie tot mai mare de proiecte culturale. Ce s-a întîmplat după 16 noiembrie e foarte interesant, ce va urma să se întîmple e şi mai interesant.

Cum se face că mici organizaţii ca a dvs. reuşesc să facă lucruri interesante fără bani? La noi, refrenul cu care ne-am obişnuit e „ministerul nu dă bani pentru cultură“…

Aş vrea să spun mai întîi că e bine că apar diverse forme de organizare, dar e o formă incipientă de construcţie a societăţii civile. Solidaritatea între ONG-uri ar trebui să fie termenul-cheie al generaţiei noastre. Sînt ONG-uri care au scopuri şi obiective comune cu ale ARCEN-ului. Dacă am reuşi să lucrăm împreună, cu siguranţă am face mai multe şi am atrage şi fonduri. Nu e un lucru bun că nu putem atrage fonduri, pentru că avem nişte construcţii fragile, care se întemeiază pe voinţa unui mic grup de oameni. Multe ONG-uri aşa funcţionează. Încă nu am descoperit motivul lipsei de solidaritate, nu am reuşit să aflu de ce nu putem colabora pe termen lung. Şi cred că asta ar trebui să fie o misiune a generaţiei noastre: să fim solidari între noi şi să fim solidari şi cu generaţiile anterioare. Cînd s-a ieşit în stradă pentru Roşia Montană, a avut loc o solidaritate masivă. Dar se vedea că acolo sînt diverse grupuri: unii voiau să lăsăm aurul dacic sub pămînt, alţii strigau „Jos capitalismul!“ ş.a.m.d. O platformă de dialog între aceste grupuri n-a existat. Acesta a fost şi motivul pentru care acea mişcare s-a dezintegrat, pînă la urmă. De ce facem lucrurile fără bani? Noi, cei de la ARCEN, ne-am propus să demonstrăm că se poate şi aşa. Am avut şi norocul că am întîlnit oameni care ne-au sprijinit, ne-au oferit săli sau promovare gratuită. Şi nu uit să menţionez că Institutul Cultural Român a fost extrem de receptiv faţă de ARCEN şi a avut un rol important în dezvoltarea noastră. Pînă în 2012, cînd ştim cu toţii ce s-a întîmplat, iar ARCEN a organizat atunci mişcarea papioanelor – în fond, şi acesta era un act de normalitate. A fost însă un protest care n-a avut succes.

„Cu bastonul prin Bucureşti“ mi se pare proiectul cel mai vizibil pe care l-aţi organizat. În multe oraşe europene există astfel de tururi organizate, nu e nimic nou. Cum v-a venit ideea?

Totul a pornit de la Şcoala Centrală. Ne-am dat seama că oamenii nu îşi cunosc oraşul, aşa că programul a fost adresat mai întîi bucureştenilor. Ne-am gîndit că omul trebuie să fie sedus de oraşul lui, pentru a se implica apoi în salvarea unor monumente sau pentru a sancţiona derapajele autorităţilor locale. Conceptul acesta de trasee culturale a fost gîndit, aşadar, pentru bucureşteni. Abia după 2012 am început să organizăm astfel de trasee şi pentru turiştii străini. Ce aud bucureştenii nu aud străinii. Pentru că, de exemplu, celebra stradă Constantin Mille, fostă Sărindar, unde erau redacţiile ziarelor, nu are elemente foarte relevante pentru străini, însă pentru bucureşteni lucrurile sînt interesante, pentru că sînt personaje-cheie pe care le evocăm în poveştile noastre. Şi atunci, văzînd strada Constantin Mille, care astăzi este o ruină, în cea mai mare parte a ei, şi auzind poveştile de odinioară, oamenii încep să-şi pună întrebări: oare de ce e aşa? De ce clădirea aceea arată astfel? În aceste trasee îmbinăm poveşti despre case, oameni, evenimente, dar vorbim şi despre arhitectură şi despre starea actuală a clădirilor.

Cîţi oameni participă la aceste tururi?

În 2010, cînd a fost prima ediţie, aveam cam 15-20 de persoane la fiecare traseu. La ultima ediţie din vara lui 2014 am avut, la unele trasee, şi cîte 400 de persoane. Am calculat că, la toate traseele pe care le-am organizat, am adunat cam 12.000 de persoane. În primul rînd bucureşteni. Aceste lucruri le-am făcut fără bani. Ca să faci un traseu cultural cum a fost cel de astă-vară nu-ţi trebuie bani. Îţi trebuie foarte mult timp – căci noi ne documentăm foarte mult, avem sute de cărţi (monografii, jurnale, memorii) şi mii de numere de ziare, de pe la 1890 pînă în 1948. Nu e un proiect care costă, iar oamenii se simt foarte bine, vin din ce în ce mai mulţi.

Care e atitudinea oamenilor cînd descoperă poveşti neştiute despre oraşul lor?

Sînt cam două categorii de oamenii. Unii care nu ştiu mai nimic despre Bucureşti şi care au început să vină la ultimele ediţii pentru că au auzit că e fain. Mulţi detestă Bucureştiul, vin din curiozitate şi unii îşi schimbă impresia (sau cel puţin aşa mărturisesc). Altă categorie e formată din cei care ştiu istoria Bucureştiului, dar „nu se mai satură“, mai vor, îi aduc şi pe alţii. Dar cred că cea mai mare parte e constituită din cei care nu cunosc istoria Bucureştiului şi din cei care detestă oarecum oraşul.

Au motive să-l deteste?

Au motive. E foarte trist ce se întîmplă azi cu oraşul nostru. Cunoscînd istoria lui şi înţelegînd dinamica lui după 1866 şi pînă prin 1950, te întrebi cum de au ajuns în funcţiile de primari oameni cum sînt cei de azi. Bucureştiul nu este un oraş prietenos cu locuitorii lui. Să nu uităm că a cincea parte a oraşului a fost demolată de Ceauşescu. Iar după 1990, nu numai anumite ţesuturi urbane au rămas distruse, ci toate ţesuturile urbane sînt afectate de corupţie, incoerenţă urbanistică, construcţii ilegale etc. Dacă pînă în 1989 doar o anumită parte a Capitalei fusese distrusă, iar restul rămăsese oarecum intact, astăzi toate zonele istorice sînt marcate de cîte un lucru care nu îşi are rostul. Pe de altă parte, chestiuni elementare pentru o capitală europeană îi lipsesc Bucureştiului: reţeaua de metrou nu e suficientă, transportul public de suprafaţă e precar, apoi există poluare, aglomeraţie, gălăgie... Şi mult prea mult prost gust: vine Crăciunul şi, dacă aş avea de plimbat nişte turişti străini, mi-ar fi ruşine să-i duc pe Bulevardul Magheru.

Cum redescoperiţi Bucureştiul făcînd aceste tururi pentru alţii, cu ce ochi îl priviţi?

Mă gîndeam dacă nu cumva am ajuns să-l iubesc mai mult decît ar trebui, citindu-i istoria. Sînt multe zone istorice care nu mai au nici o legătură cu ce este astăzi. Lectura continuă a istoriilor despre Bucureşti, despre familiile care au trăit aici, te încarcă de fapt cu nişte amintiri care nu sînt ale tale, iar tu le dai viaţă povestindu-le altora. Dar e o experienţă să trec prin zona Icoanei şi pe strada Jean-Louis Calderon şi să văd un colţ din Şcoala Centrală, unde a locuit Barbu Ştefănescu-Delavrancea pe vremea cînd soţia sa era directoarea şcolii. Întotdeauna îmi amintesc de o poveste care m-a marcat, despre cum Caragiale – care locuia în apropiere – venea în vizită, iar fiica lui Delavrancea cînta la pian, şi Caragiale îi spunea „cîntă-ne nişte Scarlateşti“. Căci, cum se ştie, Caragiale era iubitor de Scarlatti. Mă trezesc, mergînd pe anumite străzi, că îmi amintesc astfel de poveşti care nu au legătură cu mine şi care par a fi parte din mine – ca şi cum aş fi văzut scena dintre Caragiale şi Cella Delavrancea. Dar, întorcîndu-mă în oraşul actual, situaţia e dramatică. De pildă, Calea Victoriei e o tristeţe – s-au lărgit nişte trotuare în speranţa că se va rezolva problema spaţiului public. Iar ce se întîmplă la Universitate, în zona statuilor, e foarte trist.

În ce fel de ţară doreşte să trăiască generaţia dvs.?

Ne dorim să trăim într-o ţară în care meritele să fie recunoscute, în care nu pilele să facă regula, într-o ţară aşa cum începuse să arate toată acea masă de tineri care erau pe străzi în 2013. O ţară în care se doreşte construcţia unor lucruri pe termen lung, cu viziune, unde există respect pentru patrimoniu. Dacă vom fi lăsaţi să ne implicăm din ce în ce mai mult şi dacă nu vom fi descurajaţi să sancţionăm derapajele instituţiilor şi liderilor politici, cred că România va deveni o ţară normală, în care ne dorim să trăim.  

Fragmente dintr-un interviu care poate fi urmărit pe live.adevarul.ro. 

Foto: M. Iliescu