TÎLC SHOW

"Participarea oamenilor la proiectele organizaţiilor nonguvernamentale şi capacitatea de a se uni pentru a-şi rezolva problemele sînt scăzute în România. Probabil că oamenii nu ştiu ce să facă, poate nu ştiu de unde să înceapă, iar instituţiile publice nu li se par destul de disponibile."

Înainte de 1989, de multe ori, cînd spuneam unor persoane (mai în vîrstă, de obicei) că, neîndoielnic, la un moment dat, vom reuşi să scăpăm de Ceauşescu, primeam replici „înţelepte“, de genul: „Vezi-ţi tu de treabă, că ăsta ne îngroapă pe toţi.“

La cîteva zile după (re)întîlnirea mea cu Tăică, mă ciocnesc, pe stradă, de o altă cunoştinţă veche, Magrebiu Larko pe numele său. Cum mă vede, mă ia îngrijorat de braţ şi mă invită la o cafea, insistînd să nu refuz, întrucît apropierea Crăciunului l-a aruncat în cea mai cruntă dintre depresii.

Schimbările prin care a trecut în ultimii douăzeci de ani termenul stranier (provenind din substantivul şi adjectivul italienesc straniero – „străin“) sînt semnificative. Pe la începutul anilor ’90, cuvîntul era folosit aproape exclusiv în limbajul sportiv, în primul rînd în comentariile fotbalistice, puternic influenţate de terminologia şi de stilul presei sportive italieneşti.

Se-ntîmpla în Italia, prin anii ’70, ani plini de efervescenţă a doctrinelor educaţionale. Între altele, în siajul tulburenţelor din ’68, prinde vigoare doctrina motivaţională. Pentru adepţii acestei doctrine, a lua în calcul frica, de care vorbeam data trecută, ca pe un factor motivaţional, era de domeniul ereziei.

Întîi de toate, ceea ce m-a impresionat în contactul cu japonezii a fost respectul. Respectul lor pentru părinţi. Respectul lor pentru strămoşi. Respectul pentru lucrul bine făcut. Respectul pentru natură şi pentru mediul urban. Respectul pentru reguli şi pentru lege. Respectul pentru oameni în general şi pentru timpul lor.

Au apărut voci care spun că, date fiind cunoscutele opţiuni electorale din diaspora, net favorabile candidatului opoziţiei, Guvernul ar fi făcut tot posibilul pentru a împiedica exprimarea prea multor voturi din diaspora. Ştim că înclinaţia pentru asemenea scenarii e tipică la noi.

„Cu toţi Moş Gerilii“, ţipă bietul profesor, „cu toţi renii Rudolph şi cu toţi urecheaţii Rilă m-am acomodat. Cu bomboanele în formă de Prunc Sfînt, cu ouăle de ciocolată, cu căciuliţele roşii asortate la chiloţii de baie rubinii, cu coarnele de cerb şi cu ho-ho-ho-urile masivului Santa de la Coca-Cola m-am obişnuit.“

Legătura etimologică dintre candidat şi candid, bine cunoscută, explicată de dicţionarele generale şi enciclopedice, redevine surprinzătoare la fiecare (re)descoperire. Cum adjectivul candid este tot mai rar folosit, revelaţia ironiei etimologice nu survine prea des în spaţiul public.

Se ştie iarăşi că, în opinia generală, noi, românii, îi întrecem pe toţi ceilalţi în două privinţe: la sărăcie şi la IQ. Pe de altă parte, cînd asculţi plîngerile vărsate de dascălii de pe toate palierele sistemului, tot două sînt principalele capete de acuzare la adresa „tineretului din ziua de azi“: prostia şi, la oarecare distanţă, lenea.

Un grup de oameni vor să ajute cîteva sate românești să se dezvolte. Așa că au fondat Asociația Village Life și, cu ajutorul unei finanțări cîștigate în competiția “Idei din Țara lui Andrei”, încearcă să extindă proiectul. Ar putea deveni un model valabil și pentru alte comune. Am invitat-o pe Gabriela Mîndru, director de proiecte la Asociația Village Life, la o discuție despre acest posibil model.

Expresia a face furouri pare o glumă, un joc de cuvinte de un comic absurd, din categoria „deraierilor lexicale“. Cantitatea impresionantă de atestări din Internet ne poate totuşi convinge că unii vorbitori iau în serios confuzia şi o folosesc fără ezitări.

Nu-mi plac clasamentele. Nu-i plac nimănui, cînd e vorba despre sine. Cînd ţi se dă un număr într-o ierarhie, ai impresia că ai primit un bon de ordine într-o listă de aşteptare. Vă rugăm să luaţi loc. Veţi fi chemat cînd vă va veni rîndul.

Stimulăm creativitatea copiilor. Iar în momentul cînd copilul primește o jucărie pe care chiar el a desenat-o – așa cum și-a imaginat-o el, cu un picior mai mic, cu gura strîmbă – faptul că arată ca în desene e important pentru dezvoltarea copilului, pentru încrederea lui în sine. Iar părinții pot păstra acea jucărie și peste ani.

Patronatul Rompan a anunţat că după 1 noiembrie va scoate pe piaţă pîine făcută după reţeta de pe vremea lui Ceauşescu. Patronatul susţine că reţetele de pîine dinainte de 1989 erau mai bune, mai sănătoase şi mai naturale decît cele de astăzi.

Mă întorc la vizita lui David Lodge în Iaşi, întrucît un amănunt interesant nu-mi dă pace, îndemnîndu-mă la tot felul de analize. Pe parcursul întîlnirii cu scriitorul am încercat să deschid o discuţie mai amplă despre modul în care istoria şi ficţiunea – arta, în general – se întrepătrund, uneori, pînă la indistincţie.

În comparaţie cu inspiraţional, despre care am vorbit cu o săptămînă în urmă, adjectivul motivaţional e mai bine instalat în româna actuală, fiind deja impus ca termen de specialitate (în psihologie) şi raportîndu-se în mod mai transparent la cuvintele din aceeaşi familie lexicală, ca motivaţie şi a motiva.

Şcolile se lamentează că primesc, la catedră, absolvenţi tot mai slab pregătiţi din universităţi. Universitarii au şi ei punctul lor de vedere: cum să mai faci învăţămînt de calitate, cînd din licee îţi vin candidaţi inculţi, agramaţi, incapabili să lege două propoziţii cu sens, şi cu media 9,90 la bacalaureat?

Ne întrebam de ce nenorocitul de şofer fusese aşa de scîrţar pentru o distanţă care cu maşina i-ar fi luat două minute. În cele din urmă, am ajuns la concluzia că nu din zgîrcenie o făcuse, ci din orgoliu. Nu s-ar fi simţit el bine dacă nu-i şmecherea cumva pe proştii de turişti care eram.

Am avut bucuria şi onoarea să moderez întîlnirea lui David Lodge cu publicul, de la Teatrul Naţional ieşean, din cadrul recent încheiatului şi spectaculosului FILIT. Evenimentul, deşi derulat în mare măsură spontan, sub ochii celor prezenţi, a presupus totuşi cîteva pregătiri tehnice.

Pînă de curînd, inspiraţia era mai ales o temă profesională a creatorilor de artă, a unei categorii limitate de persoane obligate prin vocaţie sau prin profesie să producă ceva nou (cu ajutorul divinităţii, al muzei sau al unor conexiuni psihice obscure) sau măcar să imite cu talent predecesori mai norocoşi.

În noiembrie, Departamentul de Comunicare şi Relaţii Publice al Facultăţii de Litere, Universitatea Bucureşti, anunţă conferinţa internaţională „Cartea ca obiect“. Este o temă recurentă, dovadă a interesului pe care îl trezeşte.

Pentru cei tineri, care eventual i-au văzut înfăţişarea iniţială doar din poze vechi, Teatrul Naţional din Bucureşti pare să-şi fi „schimbat faţada“. E, de fapt, mai mult decît atît. Am pornit discuţia cu Ion Caramitru – directorul TNB – de la renovarea teatrului şi am ajuns la probleme generale ale teatrului românesc.

Cică, într-o zi, prietenul său Agapie i-a amintit că în weekend-ul care urma aştepta felicitări pentru ziua sa de naştere. Cum tocmai de curînd fusese şi propria zi de naştere, pe care n-o sărbătorise, Georgescu l-a invitat pe Agapie să le serbeze împreună, în casa sa, recent construită.

Apropiatele alegeri româneşti îmi trezesc o amintire îndepărtată, din stagiul doctoral, pe care l-am făcut, la jumătatea anilor ’90, în America. Este vorba despre prieteniile legate, la un moment dat, cu un republican şi, respectiv, cu un democrat.  Ei erau – amîndoi – români.

Moda anglicismelor nu e totdeauna lipsită de o anumită detaşare ironică, manifestată intermitent chiar de cei care o adoptă fără rezerve. În oralitatea colocvială, vorbitorii se arată deopotrivă dispuşi să accepte cu mare uşurinţă influenţa unei alte limbi – şi liberi să acţioneze faţă de aceasta într-o dispoziţie ludică, modificînd şi chiar înlocuind împrumuturile.

Aşa se cheamă un roman de David Lodge, cel care încheie savuroasa trilogie despre viaţa universitară din zilele noastre: Changing Places: A Tale of Two Campuses, 1975 (Schimb de dame), Small World: An Academic Romance, 1984 (Ce mică-i lumea) şi Nice Work, 1988.

Aici, în State, lucrurile nu sînt aşa de clare, ţiganii mi se pare că au un mic avantaj. Sînt perceput ca romantic, boem, spirit liber, cu talente multe şi naturale, incluzînd cîntatul şi iubitul. În condiţiile astea, măcar cînd vine vorba de agăţat, avantajul e la cîrdul meu, şi nu la cel al lui Jordan.

Serviciul secret britanic a fost înfiinţat cu peste 100 de ani în urmă, dar multă vreme, existenţa sa nici măcar n-a fost recunoscută oficial. Astăzi, cel puţin formal, lucrurile s-au schimbat şi, dacă dai o căutare pe Google, îţi apare imediat nu doar homepage-ul instituţiei, dar şi o hartă pe care e localizat sediul ei de la Londra.

În perioada cînd era profesor universitar la Iaşi, G. Călinescu a scris, în revista creată chiar de el, Jurnalul literar, un text mai puţin cunoscut astăzi, deşi de o actualitate incontestabilă. Articolul se intitulează, nesofisticat, „Iaşul“, şi disecă un stereotip cultural, se vede, apăsător şi la vremea respectivă: alunecarea centrului tradiţional de civilizaţie europeană către un prăfuit provincialism.

Tendinţa e mai veche: în Dicţionarul greşelilor de limbă (1982), Al. Graur indica pronunţiile corecte pentru a exista, examen şi exerciţiu, semnalînd greşelile: în oscilaţia surd/sonor (ecsista, ecserciţiu), dar şi prin simplificarea grupului de consoane (ezista, ezerciţiu, ezamen).

Spun sus şi tare, în calitate de analfabet digital: capacitatea – şi dorinţa – tinerilor de a asimila evoluţiile tehnologice de ultimă oră este de n ori mai mare, mai intensă decît abilităţile şi curiozităţile noastre, cei care ar urma să-i instruim. Dacă nu ţinem cont de acest adevăr elementar, am face mai bine să închidem porţile şcolii, pînă ce nu le închid învăţăceii noştri, cu noi cu tot înăuntru.

Cine intră pe www.paleologu.com, găseşte imaginea „în peniţă“ a casei Paleologu din str. Armenească şi programul unei şcoli de „studii umaniste şi diplomatice“. E o şcoală neobişnuită, în care cursurile de retorică ori diplomaţie se îmbină cu cele despre Plutarh ori despre Idiotul lui Dostoievski şi versiunea sa cinematografică semnată de Akira Kurosawa.

Orice călătorie prin Grecia se dovedeşte a fi mai mult decît un simplu drum, fizic. Totul în jur se leagă de istorie, de Legendele Olimpului, pe care le-am citit cînd eram copii şi, dacă e să folosesc o formulă banală – de rădăcinile noastre culturale. Probabil că, cu cît ştii mai multe despre istoria, mitologia şi cultura greacă, cu atît drumul pare mai complicat.

Nu demult, mi-a căzut în mînă un „document“ stupefiant. Este vorba despre cartea în limba engleză (scrisă, tradusă?) In Pursuit of the Treasure/În căutarea comorii, a doamnei Elena Călugăru Baciu. Despre autoare aflăm cîteva lucruri din nota („bio-bibliografică“) finală şi din două diplome reproduse în copie color la sfîrşitul volumului.

S-a întîmplat, pur şi simplu, ca substantivul preţiozitate să apară şi să se păstreze în română cu un sens predominant negativ, pe care DEX îl defineşte prin sinonimul afectare şi care este de fapt sensul etimonului său, termenul francez préciosité.

Primesc şi eu, ca tot omul, invitaţii de a lega prietenii pe diverse reţele de socializare: Facebook, LinkedIn, care-or mai fi. Nu ştiu ce să fac cu ele. E un buton care-mi permite să refuz invitaţia. Nu-mi vine să-l folosesc. Cum să respingi expresis verbis o prietenie? Fără să te poţi explica, să-ţi arăţi motivele?

Se putea observa că e o persoană foarte vioaie, la biroul agenţiei de turism din holul unui mare şi animat hotel din Peloponez. Le vorbea întruna, celor care se interesau, despre minunatele excursii pe care agenţia le oferea aproape în fiecare zi.

Omul între două vîrste intră uşor nesigur în biroul decanului, ca şi cum s-ar fi întrebat dacă se află în locul potrivit. După cîteva ocheade interogative pe pereţi se aşeză, ridicînd din umeri, aparent sub impulsul unui vechi tic nervos. „Domnule decan, am o mică problemă în legătură cu care secretarele nu mă pot ajuta.“

Străinii care descoperă limba română observă asimetrii sau neregularităţi pe care vorbitorii nativi nu le bagă de obicei în seamă. Din exterior poate trezi curiozitatea, de pildă, o diferenţă între formulele noastre standard de salut, cele care apar de obicei din primele pagini ale ghidurilor de conversaţie.

Computerul. Netul. Duşmanii. Stăm cu orele, e drept, cu privirea aţintită în ecran. Dar ce ne flutură pe dinaintea ochilor acest căpcăun al vremurilor noi sînt, cel mai adesea, tot cuvinte. Material citibil, +/- imagini, +/- sunet.

"Unică în lume, la rentrée littéraire e o specialitate pur franceză. Ştiţi filmele cu mulţi figuranţi: zece vedete şi o sută de figuranţi. E nevoie cu adevărat de figuranţi ca să ai efectul de mulţime. Numai că pe generic rămîn doar zece nume."

Un caracter care incită şi atrage, greu de cuprins în tipare. Un individ ce pare vulnerabil şi puternic în acelaşi timp. Vrei parcă să descifrezi ce gîndeşte. Iar recenta sa autobiografie intitulată În fugă, tocmai asta face: dezvăluie o bună parte din ce e în mintea lui.

Am primit zilele trecute un mesaj electronic năucitor. România Literară îmi scria – sub un subject al maximei urgenţe (Help!) şi într-o limbă engleză aproximativă – că, în urma unei călătorii (în Ucraina, parcă!), rămăsese profund traumatizată.

Se afirmă uneori că împrumuturile turceşti în română sînt mai ales cuvinte din sfera concretului, a vieţii materiale. Generalizarea e parţial adevărată, dar şi excepţiile sînt semnificative: reprezentate de termeni ca haz sau habar, abstracţi, cu mai multe sensuri şi o frecvenţă foarte ridicată în uzul curent.

Fiecare are propria tablă de valori cardinale. Pentru unii, ce contează cel mai mult la semeni e inteligenţa. Ei împart lumea, în consecinţă, în „deştepţi“ şi „proşti“. Alţii judecă oamenii, în primă instanţă, după cum au sau nu au caracter. Alţii văd lumea prin grila „generos“ sau „meschin“.

Şi-a dat doctoratul în muzicologie (cu o teză despre „popularitatea muzicii clasice“), a condus o vreme Radio Romantic, iar din 2005 a venit la radioul public. Oltea Şerban-Pârâu este, în prezent, directoarea Centrului Cultural Media Radio România – o structură care coordonează activităţile culturale din radioul public.