TÎLC SHOW

Un puşti foarte scund, cu o şapcă îndesată pe cap şi un skateboard sub braţ, să fi avut cel mult 14 ani, m-a abordat în timp ce treceam de aparatul de taxare de la metrou. Pe moment, neştiind cum să-l ajut, i-am făcut semn că ar putea să treacă odată cu mine.

În existenţa mea (de 46 de ani), există o multitudine de lucruri inexplicabile, dar unul le întrece parcă pe toate: n-am fumat niciodată, nici măcar o singură ţigară. Faptul e curios, întrucît părinţii mei au fost fumători, iar generaţia căreia îi aparţin şi-a făcut din ţigară o a doua natură.

Doar îmbinările mai neaşteptate (de exemplu, într-o cronică de film: „nu e nici o bătaie decentă, nici o vrajă ca lumea“, blogspot.com) ne pot atrage atenţia că s-a schimbat ceva în folosirea lui decent; altminteri, lărgirea sensurilor cuvîntului e destul de firească şi acceptată de toată lumea.

Pentru foarte mulţi oameni, literatura e un fel meşteşugit de a răsuci cuvintele. „Cuvinte potrivite“ – asta se învaţă în şcoală, într-o manieră care l-ar umple de furie şi de dezgust pe Arghezi. Hiperbole, aforisme, simboluri – tot arsenalul. Însă ce căutăm atunci cînd citim scrieri beletristice pare să fie cu totul altceva.

În ultimii ani ai propriului regim, Ceauşescu scotea pe bandă rulantă decrete nepopulare. De obicei le anunţa sîmbăta, astfel încît „oamenii muncii“ să nu le poată comenta imediat la serviciu. Duminica (şi numai duminica) era liberă, dar se miza pe faptul că, pînă luni, nemulţumirea se mai stinge.

Scriam aici, cu mai multă vreme în urmă, despre inspecţiunea de grad didactic unu ca aventură iniţiatică. Mă concentram acolo asupra unei singure feţe a „monedei“ pedagogice, aşa-zicînd, cea referitoare la universitarul-inspector – fie în postura lui de îndrumător ştiinţific, fie în aceea de preşedinte al comisiei.

Cuvinte ca hazliu, hazos, nostim, amuzant, spiritual, haios, comic, caraghios, ridicol etc. se grupează în funcţie de o anumită gradare a efectului, dar şi după conotaţiile lor preponderent negative sau pozitive, presupunînd un rîs sarcastic şi distrugător sau plin de bunăvoinţă şi simpatie.

Lucrul cel mai frapant, în privinţa condiţiilor economice şi sociale în care se desfăşoară învăţămîntul nostru, este persistenţa unor enorme discrepanţe între posibilităţile de studiu într-o şcoală (sau clasă) şi alta, ale unui elev şi ale altuia.

„Bine, am înţeles, dar cîţi bani ar trebui să dau pe toată trusa asta?“ Scăzînd tonul şi lăsînd capul în jos, vînzătoarea a pronunţat în sfîrşit cifra: cincizeci şi nu ştiu cît de milioane de lei vechi. Amica mea a rămas perplexă. „Peste o mie de euro pentru nişte amărîte de creme“, s-a gîndit. „De-aia se codeau atîta să-mi spună preţul. Nu le venea să mă sperie.“

O statistică dată publicităţii mai demult în SUA i-a lăsat pe mulţi sideraţi, părînd demnă de umorul straniu al comediilor negre. Conform acesteia, peste 50.000 de americani suferă anual accidente la propria masă de lucru. „Obiectele“ vătămătoare sînt în general produsele de papetărie prezente în zona respectivă, des fiind menţionate creioanele, stilourile, ascuţitorile sau călimara cu cerneală.

O nouă sesiune de bacalaureat aduce după sine un nou val de ştiri despre procentul sau rata de promovabilitate. Cuvîntul e atît de folosit în ultima vreme încît s-a banalizat: nedumerirea sau iritarea pe care le producea la început par să se fi atenuat sub presiunea repetării insistente.

Să înveţi ceva pe cont propriu, neasistat, are, de bună seamă, o mulţime de dezavantaje: rămîi cu o sumedenie de lacune, uneori impardonabile, legi în minte capricios lucrurile pe care le afli, înţelegi adesea hazardat ceea ce te strădui să desluşeşti ş.a.m.d.

Este asistentă de cercetare la Institutul Naţional de Cercetări Aerospaţiale „Elie Carafoli“ şi spune că asta şi-a dorit dintotdeauna. Violeta Anastase a terminat un liceu economic, a fost olimpică la Ştiinţele Pămîntului, dar a fost pasionată de spaţiul cosmic. Are idei clare şi e teribil de optimistă.

La Răşinari, vreo sută de nuntaşi blocau tot drumul, stînd la coadă să intre cu toţii pe îngusta poartă a casei mirilor. De crezut că în dosul casei, în buna tradiţie ardelenească, o fi fost vreo curte mare care să-i încapă pe toţi.

Îl recitesc, cu voluptate, pe Bill Bryson şi nu pot abţine să nu împărtăşesc cu dumneavoastră, în continuare, o parte dintre deliciile lecturii. Dacă săptămîna trecută ne-am amuzat cu întîmplările publicistului american, la plajă, haideţi astăzi să-l urmărim pe acelaşi simpatic Bill, la tuns, pentru o nouă porţie de agorafobie... veselă.

E greu să ne imaginăm că acum o sută de ani chiul era un cuvînt argotic, deci şocant, şi tocmai de aceea folosit intens de presa umoristică românească. Un dialog din revista Furnica, din 1914, imaginează o reacţie pudică a autorităţii faţă de limbajul tinerei femei de stradă Miţa: „Tipu ăsta, dle comisar, mi-a tras chiulul!"

După atîtea tergiversări, s-a dat în sfîrşit verdictul în procesul ICA. Rezultatul? Unanimitate. Toată lumea declară că e un eveniment de răscruce – trecînd chiar peste „Trofeul Calităţii“. Numai că e o unanimitate bizară şi schimonosită, a unor tabere care par a sta faţă în faţă, gîndind acelaşi lucru: Acum începe!

Guvernul rus a anunţat ritos că va stopa importurile de produse alimentare din ţările Uniunii Europene. În parte, ca răspuns la setul de sancţiuni impuse la Bruxelles ca urmare a conflictului din Ucraina. Autorităţile sanitar-veterinare ruseşti au găsit însă şi varii defecte de calitate, care ar pune în pericol sănătatea consumatorului moscovit!

În fiecare vară, este în vogă regretul după banii de concediu, aruncaţi (în concediu), pe servicii de calitate îndoielnică, dar cu costuri absolut aberante. Pentru consolare, m-am gîndit să vă ofer descrierea unei zile de vacanţă la mare (la ocean) a unui american.

Cuvintele cu înţeles abstract şi foarte general (cum sînt, cel puţin în cîteva dintre înţelesurile lor, lucru, fapt, treabă, chestie etc.) se folosesc adesea ca substitute. Pentru că aceste substantive sînt destul de asemănătoare prin funcţie cu pronumele, repetarea lor este parţial explicabilă, putînd chiar trece neobservată.

Cuvintele sînt doar un vehicul al gîndurilor şi intenţiilor noastre. Ioana crede altfel. Ea crede că gîndurile şi intenţiile noastre devin pe măsură ce ele se aşază în cuvintele care le merită. Scrierea creativă – va spune Ioana Pârvulescu – nu-i un antrenament pentru eventuali scriitori. E şansa noastră de a ieşi din muţenie gălăgioasă.

A lucrat cîţiva ani la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, apoi a promovat sistemul alternativ Step by Step, iniţiat în 1994. Cristiana Boca este specialistă în educaţie şi, acum, conduce o grădiniţă şi o şcoală Step by Step. Am invitat-o la o discuţie despre calitatea educaţiei.

Scena te poartă cu gîndul la reclamele pentru băutură ieftină. Dar e ceva mai mult spirit aici. Mai ca prin Operaţiunea monstru, cu Cotescu, Moraru şi Caragiu. Ceva cît se poate de românesc, am putea spune. Cei patru bărbaţi sînt singuri, în voia lor absolută, scăpaţi de sub controlul nevestelor.

Nu cred să mai existe mulţi români la ora actuală care să nu fi auzit despre atît de rîvnita „carte verde“/„permis de rezidenţă“ americană. Acest green card este practic ultimul pas (hotărît) spre dobîndirea cetăţeniei Lumii Noi. Ea implică – din punct de vedere juridic – şederea permanentă şi dreptul la muncă pe teritoriul Statelor Unite.

Fără a fi extrem de frecvent, ţafandache e un cuvînt depreciativ uşor de înţeles, sunînd familiar şi celor care poate că nu l-au mai auzit: alcătuit dintr-o primă parte sonoră şi repetitivă şi dintr-un element final tipic supranumelor ironice şi minimalizatoare, cuvîntul evocă alte epitete similare (muţunache, fudulache etc.).

Zilele trecute, o întîmplare greu de explicat m-a dus spre piesa lui Jean-Paul Sartre, Diavolul şi bunul Dumnezeu. Piesa s-a jucat în premieră absolută în 1951 la Paris, iar Sartre ştia deja cît de importante sînt presa şi publicitatea, aşa că a creat în jurul piesei o continuă rumoare, încă cu şase luni înaintea premierei.

"Criza din Ucraina e mai degrabă un epilog la Război Rece. Sînt dosare care au rămas în suspensie după 1991 – dacă acceptăm că Războiul Rece s-a terminat odată cu prăbuşirea Uniunii Sovietice. Probabil că asistăm acum la epilogul ideii de imperiu în accepţia pe care i-o dă Rusia."

Într-un amfiteatru al Universităţii au venit cîţiva profesori, dintre cei care încă mai trăiau, şi vreo cîteva zeci de foşti colegi. S-a strigat catalogul şi fiecare a povestit ce a mai făcut în ultimii 30 de ani. Discursurile personale au durat foarte mult şi, la un moment dat, sub presiunea fumătorilor, s-a luat o pauză de zece minute.

Pe cînd fiul meu (astăzi student) se afla în ciclul primar, doamna învăţătoare le-a cerut copiilor din clasă să scrie o compunere chiar cu acest titlu – Doamna învăţătoare. Elevii s-au pus pe lucru şi, după o oră, au început să-şi citească producţiile în plen.

Explicaţia formei teneşi nu e complicată: este posibil ca e în loc de i să fi apărut printr-un fenomen de hipercorectitudine (reacţie la închiderea populară a lui e la i, în alte situaţii) sau, strict fonetic, prin asimilare, sub influenţa primului e din cuvînt (mai ales într-un anume tip de pronunţare „relaxată“).

Prin ’94-’95, cînd a demarat şi la noi, cu sprijinul Băncii Mondiale, prima reformă curriculară de anvergură, puţini erau cei care ştiau cam ce se ascunde în spatele cuvîntului cu pricina. Cîţiva au încercat să explice şi neofiţilor, fără prea mare impact.

"Pentru jurnaliştii români, e ceva mai uşor în spaţiul islamic decît pentru cei proveniţi din marile puteri, din statele percepute ca avînd o istorie negativă în Orientul Mijlociu – fostele state coloniale, de SUA nici nu mai vorbesc..."

Locul pare ireal. Un ochi de apă maro, înconjurat de nişte dealuri de un verde intens, împădurite şi cu un tăpşan înierbat pe care un văcar îşi păzeşte animalele, fluierînd. Am mai fost o dată acolo, în copilărie, cînd bunica lui Bogdan m-a învăţat să fac bicicleta ca să nu mă dea apa sărată peste cap.

Mă hazardam, în două articole anterioare, să fac nişte observaţii generale asupra tînărului studios din ceauşism, comparat cu echivalentul lui contemporan. Spuneam acolo că, înainte de 1989, buchiseala cărţilor, avea puţine şanse să ne scoată din multiplele complexe dezvoltate faţă de locuitorii capitalismului apusean.

Un mijloc de transport de uz personal, simplu, simpatic şi familiar, nu poate să nu primească denumiri colocvial-argotice, cu încărcătură afectivă. Denumirea „oficială“ a bicicletei e înlocuită în uz, în multe limbi, de abrevieri colocviale, unele devenite aproape standard: bike în engleză, vélo în franceză, bici în italiană şi spaniolă etc.

Cuvîntul „proiect“ s-a îmbogăţit în ultimul timp în limba română cu un sens nou, încă neînregistrat cu acurateţe în dicţionare: un text scris, prin care ceri ceva (în general, bani) cuiva (de regulă, o instituţie finanţatoare) pentru a face ceva (în principiu, ceea ce e dispusă instituţia cu pricina să finanţeze).

"Pe Facebook ori pe Google News găseşti liste întregi de priorităţi. Ştirile sînt personalizate: pentru mine, poate fi ştire ce i se întîmplă unui coleg sau unui vecin, nu numai ceea ce stabileşte media tradiţională că este o ştire. De fapt, aici apare diferenţa între jurnalismul tradiţional şi cel din această etapă."

Brazilia e ţara fotbalului. S-a spus chiar că fotbaliştii de acolo ar fi genetic diferiţi de cei din restul lumii. Antrenorul Arsène Wenger, de la Arsenal Londra, susţine că brazilienii ar avea gleznele mai scurte, ceea ce le dă posibilitatea unor execuţii la care alţii nici nu se gîndesc. Şi la ce le-a folosit? – veţi întreba.

Dacă, în urmă cu un deceniu, un deceniu şi jumătate, ne supărau cuvinte precum implementare, downladare, locaţie sau treinurire, în prezent, terminologia engleză a pătruns în arii mult mai subtile de comunicare, sugerînd virtuţi de rafinament stilistic. Ţinem speech-uri, şi nu alocuţiuni.

Puţine cuvinte româneşti au intrat în circulaţia internaţională; în genere, presa din alte ţări a adus în circulaţie termeni şi expresii legate de evenimente politice ale actualităţii (securitate, conducător) sau de pitorescul turistic şi culoarea locală, dar acestea au avut doar o existenţă efemeră.

Profesorii de limba română se laudă adesea că materia pe care o predau e cea dintîi în catalog. Motivul? Exprimă cel mai elocvent identitatea noastră ca popor. Dar mai este şi un alt motiv, cel puţin la fel de legitim ca şi primul, în ordine didactică, de această dată, nu patriotică.

Au înfiinţat o asociaţie numită „Metru Cub – resurse pentru cultură“ şi se ocupă de management cultural. Raluca Pop şi Ioana Tamaş s-au specializat în politici culturale şi fac parte dintr-o generaţie care, în următorii ani, va schimba felul nostru tradiţional de a privi cultura.

Aşteptam pe culoarul unei clădiri de sticlă să-i iau interviu unui mare personaj din America. M-a întîmpinat cea care se ocupa de relaţiile lui cu presa, în acea vizită. Ajunsesem cu cîteva minute înainte de ora fixată, dar ea s-a scuzat, spunîndu-mi că omul nostru e într-o întîlnire importantă care se prelungeşte.

La începutul anilor ’80, pe cînd eram elev în clasa a V-a, am petrecut, la un moment dat, un concediu, împreună cu părinţii, la Mamaia. Taică-meu tocmai primise drepturile de autor pentru o carte (o, tempora!) şi, ca atare, ne-am făcut de cap, vreo două săptămîni, la unul dintre cele mai selecte hoteluri din staţiune.

Subiectele probei de limba şi literatura română a examenului naţional la care-au participat absolvenţii clasei a VIII-a au născut, ca şi în alţi ani, discuţii aprinse. Criticile aduse au fost justificate, dar nu neapărat utile, pentru că s-au amestecat, din nou, cu diverse nostalgii, resentimente, zvonuri, impresii subiective.

Ţineam nişte cursuri de formare pentru profesorii de română şi m-am gîndit să fac următorul experiment: le-am propus să noteze rezolvarea unei teme de casă a unui elev de liceu şi să-şi justifice evaluarea. Am constatat că notele acordate acopereau toată scala de la 10 (cu felicitări) la 1 (cu blam).

Şcolile private s-au înmulţit în România, dar în percepţia publică, ele par mai degrabă nişte „insule“ care nu se încadrează în „sistem“. Am invitat-o pe Mona Muşat la o discuţie despre ce şi cum sînt şcolile private, pentru că ştie din experienţă proprie: a iniţiat recent o nouă instituţie privată de educaţie – Şcoala Aletheea.

Ca de fiecare dată, admiterea la licee şi bacul creează o întreagă isterie naţională. Nu e an în care printre subiectele de examen să nu apară cel puţin un punct controversat care să devină apoi subiect de ştiri şi contestaţii. Se cer demisii, se iese în stradă etc.