Surprize, surprize

La răspîntia dintre „a şti“, „a face“ şi „a fi“, dintre informativ, performativ şi formativ, sistemul nostru de învăţămînt pare să se fi hotărît să dea prioritate termenului median. Şi pare că aşteptările în acest sens sînt încă mult mai ample decît realizările. Una dintre imputările cel mai des auzite la adresa învăţămîntului nostru este aceea că el a rămas predominant „teoretic“, „abstract“, cu un foarte redus conţinut aplicativ, rupt de nevoile vieţii – şi ale pieţii. Cuvîntul magic al acestei orientări pragmatice, „competenţe“, încă nu s-a aşezat bine în sistem.

Îmi aduc aminte cum am apelat, la un moment dat, la o firmă de PR pentru a ne face un proiect de promovare a unui produs intelectual de nişă, sofisticat şi elitist. O proaspătă absolventă de facultate a venit să ne prezinte proiectul: cu slide-uri PPT, cu handout-uri, tot tacîmul. O viziune largă şi generoasă, potrivit căreia ar fi urmat să atacăm spaţiul public, pe toate fronturile – de pildă, prin comunicate de presă periodice, adresate tuturor jurnalelor şi revistelor din ţară (bănuiesc că lista era gata întocmită), inclusiv de apicultură, vînătoare şi pescuit, grădinărit, culinare ş.a.m.d. Am ascultat cu răbdare prezentarea, care a durat aproape un ceas, încercînd, în final, să-i explicăm domnişoarei că ceea ce făceam noi nu se adresa sub nici o formă bucătarilor amatori sau crescătorilor de albine. Spre surprinderea noastră, a comanditarilor, obiecţiile formulate, de bun-simţ, altminteri, au stîrnit contrarietate. „Ah, eu n-am mai făcut pînă acum aşa ceva“ – ni s-a spus, şi am înţeles că discuţia se sfîrşise.

Marea miză a unei instruiri performative e să-i facă pe elevi capabili să facă lucruri pe care nu le-au mai făcut. Se cheamă „competenţe transferabile“. Altminteri, vopsim gardul, păstrînd înăuntru aceeaşi idee anacronică – o parte din viaţă învăţăm, pentru ca mai apoi să aplicăm ce am învăţat. Orice instalator priceput ştie că lucrurile nu stau aşa.

Spuneam, data trecută, că argumentul suprem al instrucţiei performative este că ea serveşte intereselor de prosperitate ale societăţii. Din perspectiva lui „a face“, educaţia nu mai formează oameni, ci, aşa cum se spune în jargonul economiştilor, „resursă umană“, la dispoziţia angajatorilor.

Cînd colo, surpriză!  

Am participat, în repetate rînduri, la sesiuni de dialog între reprezentanţii Universităţii şi cei ai potenţialilor angajatori ai absolvenţilor noştri. Surprize, surprize! Cea dintîi – nu chiar neaşteptată – a fost că angajatorii păreau din capul locului sceptici în privinţa eficienţei întîlnirilor noastre. Cea de-a doua, mult mai mare, a constat în lejeritatea cu care aceştia mînuiau vocabularul nostru pedagogic. Ba chiar păreau că vor să ne lumineze ei cum e cu triunghiul lui „a şti“, „a face“ şi „a fi“. Însă surpriza detonantă a fost mesajul central pe care ei voiau să ni-l transmită. Ce „ştiu“ absolvenţii noştri nu-i prea interesează – ni s-a spus. Cele mai multe angajări sînt condiţionate doar de absolvirea unei facultăţi, indiferent care. Ce să facă urmează, oricum, să înveţe la locul de muncă. Cele mai mari dificultăţi în privinţa noilor angajaţi, ne spuneau responsabilii de resurse umane, vin din zona lui „a fi“: valori, atitudini, norme comportamentale asimilate, indispensabile pentru eficienţa muncii: punctualitatea, rigoarea, corectitudinea, spiritul de echipă, iniţiativa etc. Acele lucruri pe care noi, cei din mediul academic, considerăm că tinerii le-au aflat cîndva la orele de dirigenţie, şi cu asta basta. 

Paradoxul e că, în vreme ce noi încercăm să ne reprofilăm şi să-i învăţăm pe copii să bată cît mai multe feluri de cuie în cît mai multe feluri de mese, pentru a fi utili pe piaţa muncii, se pare că piaţa muncii aşteaptă altceva de la noi. Ceea ce se numea, odinioară, cu un cuvînt tare frumos, „a forma caractere“.

Îmi amintesc de o controversă purtată nu demult pe tema la modă a inteligenţelor emoţionale. Da, epoca IQ-ului s-a sfîrşit. Astăzi, orice profesor ştie că orice ins e înzestrat cu variate tipuri de inteligenţă, în grade şi în combinaţii diferite. Şi orice profesor îşi pune întrebarea – fără de răspuns – ce e mai bine, să insişti pe punctele forte ale elevului, pentru a-i facilita performanţa, sau, dimpotrivă, pe cele slabe, cu scopul unei dezvoltări armonioase?

Legat însă de teoria inteligenţei emoţionale mai e ceva, neliniştitor pentru mine. Tocmai aici se afla sîmburele de dispută. Eu nu o văd neapărat ca pe o descoperire emancipatoare, care ne-ar elibera de tirania cognitivului pur. Simt totdeauna un vădit disconfort atunci cînd, redactînd o recomandare pentru vreun student merituos, ajung la rubricile standard despre „implicare“ şi „entuziasm“. Mi se pare cumva impropriu – poate chiar indecent, dacă cuvîntul nu e prea tare – să mi se ceară să măsor nivelul de entuziasm al unei persoane. Pentru mine, asta ar trebui să fie, încă, o chestiune privată, de viaţă – nu de piaţă. Însă lucrurile s-au schimbat. De mult. Imaginea insului care „îşi face bine treaba“ la serviciu, eventual strîngînd din dinţi, şi-n rest îşi vede de viaţa lui, s-a perimat. Lumea instituţionalizată a zilelor noastre ne vrea cu totul, cu ştiinţa noastră de carte, cu abilităţile şi capacităţile noastre, cu valorile noastre, cu emoţiile noastre. Eventual, şi cu visele noastre.

Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.