O cronică de Crăciun
Se apropie sărbătorile şi sînt în pană de subiect. Îmi vine în minte sărmanul Caracudi, ziaristul lui Caragiale, care, avînd soţia pe punctul de a naşte, ajunge să dea în redacţie, în ultimul minut, promisa cronică de Crăciun, care începe cu „Cristos a-nviat!“. Cum se numea schiţa? Iau cartea, o răsfoiesc şi răsuflu uşurat: gata, am subiectul dorit!
„Acum cîţiva ani, unul dintre cei mai de seamă studenţi ai Universităţii noastre era şi tînărul Coriolan Drăgănescu. Avea inteligenţă vie, caracter de bronz, temperament de erou: pe lîngă aceasta, natura-l înzestrase cu un talent de orator de o putere irezistibilă.“
Citesc mai departe.
„Se-nţelege că posedînd astfel de calităţi, Coriolan trebuia să ajungă în fruntea camarazilor lui. El conducea toate mişcările studenţimii. De cîte ori generoasa tinerime universitară, nemaiputînd sta indiferentă faţă cu împrejurările politice, se hotăra să-şi spună cuvîntul ei, Coriolan Drăgănescu îi strîngea rîndurile, o organiza, o înflăcăra şi o ducea – la statua lui Mihai Viteazul.“
Aici decorul pare să se schimbe. Nu mai sîntem la 1900, ci, pare-se, ceva mai de curînd. Moda manifestaţiilor la „statua eroului de la Călugăreni“ s-a fanat. S-a îmbunătăţit şi tehnologia. Acum se strigă la portavoce, pe culoarele facultăţilor, de preferinţă chiar la uşa rectorului.
În sfîrşit, merg mai departe. Însă mai departe, din nefericire, vocea povestitorului se stinge. Pentru că simte şi el, ca noi toţi, că, în faţa marilor subiecte, mai poate să răsune doar glasul vajnicului străjer al adevărului: gazeta.
Spicuiesc, aşadar, împreună cu naratorul. „«Deşi studenţii înaintau în cea mai perfectă ordine, la colţul bulevardului au fost opriţi de un cordon de sergenţi, de agenţi secreţi şi bătăuşi.»“
Sau:
„«Tînărul Coriolan Drăgănescu, bravul student, care se afla în fruntea tinerimii universitare aseară pe bulevard, a fost arestat de către bandiţii poliţiei. El se află ţinut la secret, fără să poată comunica nici cu părinţii. Se crede că a fost lovit grav şi torturat în arest.»“
Oribile vremuri! Noroc că s-au sfîrşit. Vorba poetului: „A lumei temelie se mişcă, se clăteşte,/ Vechile-i instituţii se şterg, s-au ruginit.“ Zbirii de odinioară au dispărut, înlocuiţi de bodyguarzi şi poliţie de campus, cu care orice student are dreptul să se ia la îmbrînceală dacă, de pildă, are chef să intre în biroul rectorului. Nu contează nici măcar dacă rectorul nu e în birou. Azi nimeni nu mai poate călca în picioare drepturile studenţimii.
Dar să nu ne amăgim. Să vedem, din nou, ce zic gazetele – cu atît mai mult cu cît ele şi-au găsit acum un aliat şi mai redutabil: Internetul.
„În acest moment, majoritatea căminelor şi facultăţilor din Universitatea din Bucureşti au devenit focare de infecţie, bombe cu ceas pentru cei care locuiesc, învaţă sau lucrează aici.“
Sau:
„Studenţii Universităţii din Bucureşti îşi riscă sănătatea şi chiar viaţa pentru a veni la facultate.“
Sau:
„Sîntem umiliţi, batjocoriţi şi persecutaţi în momentul în care ne cerem drepturile, în momentul în care contestăm bătaia de joc cu care suntem trataţi. (…) Ne-am săturat de promisiuni, de cenzură şi de lipsa de transparenţă. Studenţii şi tinerii au murit la Revoluţie strigînd: «Vom muri şi vom fi liberi!», cu speranţa ca măcar urmaşii lor să fie liberi. Acum, la peste 25 de ani de la Revoluţie, suntem oare liberi? Sau aşteaptă să murim şi să fim astfel liberi…? (…) Se încearcă la Universitatea din Bucureşti distrugerea firavei mişcări studenţeşti existente, mişcare care nu vrea altceva decît condiţii normale de studiu, într-o ţară normală şi civilizată. Există oare astfel de condiţii în vreo ţară din Uniunea Europeană? Sau ar trebui să ne comparăm cu ţările din Africa… însă avem studenţi din Africa la UB care ne spun că acolo au condiţii mai bune de studiu.“
Îţi vine, într-adevăr, să te-ntrebi: ce fac celelalte vreo 20 de organizaţii studenţeşti într-o astfel de situaţie? Ce fac reprezentanţii studenţilor din cele 19 facultăţi? Şi cei din Senat? Nu-i de mirare că „plimbarea“ paşnică a protestatarilor pe holurile Facultăţii de Drept – e drept, cu avertismentul că următoarele nu vor mai fi atît de paşnice, doar cu strigăte şi îmbrînceli – a trebuit să-şi ralieze şi studenţi de prin alte universităţi, sau pur şi simplu tineri, indiferent de apartenenţă. Pentru că maturii, se ştie, nu mai sînt tineri.
Şi iată ce aflăm iarăşi din presă despre manifestaţia mai mult sau mai puţin studenţească. „Sute de studenţi vor protesta marţi la Rectoratul Universităţii Bucureşti.“ „Conducerea Universităţii Bucureşti tratează pe studenţi ca pe servitori.“ „Declaraţie REVOLTĂTOARE a prorectorului UB.“
Mai aflăm, tot de la gazetă: „În faţa Rectoratului, aproximativ 25 de studenţi cereau să vorbească cu decanul (rectorul? – n.n.) şi se certau cu poliţia campusului, care păzea uşa. Majoritatea erau confuzi şi păreau că nu prea ştiu de ce se află acolo. Printre urlete, am vorbit cu fiecare în parte şi am aflat că doar trei dintre studenţii prezenţi locuiau într-un cămin al Universităţii, restul fiind gură-cască solidari cu motivul protestului.“
Nedumerit, merg mai departe. Aflu că autorul textului, curios din fire, a dat o raită prin cămine, să vorbească cu cei de acolo. Unii zic că „în alte cămine sînt condiţii mai bune“. Alţii că „la mine nu e nasol deloc“. Sau, dimpotrivă, că „la Leu e foarte murdar“. Sau că „Super OK“. Sau, despre camere: „Dacă ţii tu curat, nu sînt murdare.“ Sau, despre proteste: „Păi, n-a ieşit Ponta, normal că sînt proteste.“
Am fost şi eu căminist – nu în România şi nici în Africa. Nu-i o fericire să stai în cămin. Dar parcă între ce zic locatarii şi ce zic protestatarii e o diferenţă cam ciudată.
Ce să înţeleg atunci? Las baltă Tempora... şi strălucita carieră a lui Coriolan Drăgănescu şi mă duc la Temă şi variaţiuni. Dar de aici nu-mi vine nici o soluţie. Ah, mi-am amintit! Hai la Cum stăm... Sau măcar la Atmosferă încărcată. Sau la Sfaturi: „Luaţi o jumătate de afirmare a unui ziar opozant şi amestecaţi-o bine cu o jumătate de dezminţire a unui guvernamental – iată o reţetă adeseori bună pentru a afla adevărul.“
„O, ţară tristă, plină de humor!“ Şi că tot veni vorba de Bacovia, îmi răsare în minte un alt vers: „Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc.“
Şi acum, că mi-am făcut şi datoria pedagogică, cu cîteva recomandări de lectură pentru vacanţă, răsuflu uşurat că mi-am încheiat cronica de Crăciun şi urez cititorilor mei sărbători cu bucurie – dacă nu cumva acestea vor fi trecut cînd va ieşi textul de sub tipar.
Lucrări citate:
Alexandrescu, Gr., Opere, ediţie de I. Fischer, Bucureşti, ESPLA, 1957
Bacovia, G., Opere, ediţie de Mihail Petroveanu şi Cornelia Botez, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1994
Caragiale, I. L., Opere, vol. I, ediţie de Stancu Ilin, Nicolae Bârna, Constantin Hârlav, Bucureşti, Editura Univers enciclopedic, 2000
Ioanid, Geo, http://www.curentul.info/social/8427-video-conducerea-universitatii-bucuresti-ii-trateaza-pe-studenti-ca-pe-niste-servitori (consultat pe 24.12.2014)
Istrate, Silviu, „Am fost la protestul studenţilor din cămine, ca să aflu în ce condiţii trăiesc“, www.vice.com (idem)
Stanca, Andrei, „Declaraţie REVOLTĂTOARE...“, http://www.evz.ro/declaratie-revoltatoare-a-prorectorului-ub-nu-am-chef-as-vrea-sa-i-vad-pe-cei-25000-de-studenti-video.html (ibidem)
www.ssub.ro (ibidem)
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea Bucureşti; coautor al manualelor de limba şi literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educaţional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.
