„Mîrladul“ – o poveste de decembrie

Am citit zilele acestea un roman excepţional, asupra căruia sper să revin altădată, cu un comentariu mai aplicat. E vorba despre Marea petrecere de Petre Barbu, o radiografie a suferinţei în formă pură, a durerii autentice, copleşitoare, imposibil de anihilat. Cumva marginal în construcţia cărţii, mi-au atras atenţia paginile unde Iulian Bolozan, unul dintre protagonişti, face naveta cu personalul Bîrlad – Galaţi, personal destul de faimos în zona Moldovei, înainte de 1989. Porecla trenului respectiv era atunci – ne zice Petre Barbu – „Mîrladul“. Întrucît trăisem eu însumi, într-o anumită împrejurare, „senzaţia“ acestei curse regionale, am parcurs tribulaţiile feroviare ale personajului cu interes sporit. Iată mai întîi o descriere succintă a trenului de siderurgişti, unde tînărul Bolozan trebuie să se adapteze: „Se trezea cu noaptea-n cap şi se urca în Mîrladul ce puţea a urină şi-şi căuta un loc printre muncitorii care se duceau la Galaţi ca să cîştige o pîine (…). Se băga printre ei şi mînca parizer cu mămăligă şi ceapă, trăgea din puturoasele ţigări Mărăşeşti, spărgea seminţe, scuipa, striga glume tîmpite la fetele care răsfoiau somnoroase manualele de chimie sau de electrotehnică. Era un animal pînă cînd Mîrladul intra în gară. Pe peron, se lepăda de blana de animal şi îmbrăca uniforma de elev-model al Liceului Vasile Alecsandri“ (Petre Barbu – Marea petrecere, Cartea Românească, 2014, p. 75). După ore, eroul se întoarce, grăbit, la garnitura hipnotică, fugind din nou „ca un animal“: „Sărea la bătaie la oricine nu-i era pe plac, o lua peste ochi, dar dădea şi el cu pumnii, juca şeptici, bea vin ori rachiu din bidoane de plastic (…), bătea cu palmele în banchetele slinoase ale trenului, urlînd din toţi rărunchii Magdaleno, spune drept, cine te-a muşcat de piept!, se îmbăta, dar nu apuca să vomite, în schimb se pişa (…) odată cu alţi mîrlani, din mersul trenului, cu uşile deschise, ca să stropească pe cine apuca, distracţie de animale“ (idem, pp. 76-77). „Mîrladul“ nu reprezenta, prin urmare, doar un tren de navetă, ci un mod de viaţă, pe care fie ţi-l asumai ca supravieţuitor, fie îl respingeai şi, în consecinţă, sucombai.

Am ajuns la concluzia darwinistă de mai sus în mohorîta lună decembrie a anului 1988, cînd, împreună cu doi colegi de facultate, eşuasem în „Mîrlad“, printr-un joc mai curînd neverosimil al întîmplării. Ne întorceam de la Braşov la Iaşi. Participasem la o conferinţă naţională a cercurilor ştiinţifice studenţeşti, la Universitatea de la poalele Tîmpei şi, nu ştiu cum, schimbînd trenurile în Ploieşti, am ratat acceleratul de Bucureşti, ce ne-ar fi dus direct acasă. Deoarece nu mai aveam conexiuni nemijlocite cu Iaşiul, vreme de mai multe ore, am hotărît să o pornim, cu diverse curse regionale, spre destinaţia finală. Am plecat iniţial, suficient de logic, la Buzău, însă întortocheatele căi ferate româneşti ne-au deviat, treptat, spre Făurei şi Brăila, iar ulterior, într-un tur de forţă moldav, am aterizat la Galaţi. Aici singura opţiune raţională rămînea „Mîrladul“ care, pentru noi, constituia o imensă necunoscută. Imaginea naturalistă creionată de Petre Barbu mi-a răscolit mnemotehnic impresiile trăite atunci, la întîlnirea cu acest inubliabil tren personal. Poştalioanele din Vestul Sălbatic au fost, fără îndoială, mai puţin devastate, chiar şi după atacurile bandiţilor arizonieni. Cursa (constînd din şase-şapte vagoane comune, fără „clase“) nu avea, în mare măsură, uşi şi ferestre. Scaunele păreau torpilate, iar toaletele dezafectate. În vagonul nostru se derula un bairam siderurgist, cu ţuică la damigeană şi vin de butuc. „Recipientele“ au sosit şi la noi, studenţii ieşeni şocaţi de eveniment. Am băut speriaţi şi am spus un „la mulţi ani!“ generic, fără adresă. Ipochimenii călători ţopăiau, cîntînd defazat ceva cu un „dric la poartă“ şi „cai mascaţi“.

Un popă – aparent, şi el eşuat, asemenea nouă, în delirul petrecăreţ al „Mîrladului“ – făcea mereu semnul crucii în aer şi nu refuza, la rîndul lui terifiat, bidoanele cu alcool, ori de cîte ori treceau prin faţa sa. „Bea, părinte, bea, cî-i sînjili lu’ Hristos, Domnul!“ De pe bancheta opusă, ne fixau, cu priviri apoase, trei bărbaţi neraşi, rufoşi, cu butelci soioase în mîini. După o lungă contemplaţie, unul dintre ei articulă, cu greu, o întrebare: „Di uni sînteţi, uăi?“ Deoarece colegii mei se aflau în stare de perplexitate, am preluat eu responsabilitatea răspunsului, abordînd, curajos, politica adevărului. I-am spus că eram studenţi la Iaşi. Nu procedasem bine. A trebuit să-i explic ce căutam în „Mîrlad“, avînd în vedere că veneam din „Ieşi“. Am intrat şi mai rău în încurcătură, pentru că astfel am fost nevoit să dau detalii despre călătoria noastră şi, implicit, despre „conferinţa naţională a cercurilor studenţeşti“. Cuvîntul „conferinţă“ i-a electrocutat scurt pe cei trei: au deschis ochii ceţoşi la unison, precum trei pisoi treziţi deodată din somn de un zgomot. Vorbitorul s-a ridicat, nesigur, în picioare, şi mi-a zis, întinzîndu-mi bidonul: „Bea di işi! Băiet diştept, hai sî ti pup!“ N-a apucat să-şi ducă intenţia la capăt, fiindcă, subit, bucăţi de scaune, alături de diverse recipiente, au început să zboare în toate direcţiile. Li s-au adăugat imediat pumni, îmbrînceli şi înjurături îngrozitoare. În turbarea generală, l-am văzut pe un tînăr slăbuţ (poate că era Iulian Bolozan!) îngenunchind dinaintea preotului (căruia îi zburase potcapul sub o banchetă). Cu lacrimile şiroind pe obraz, beat lemn, răcnea disperat, hohotind totodată oligofrenic: „Parinţăli, am numa’ nouăşpi ani! Numa’ nouăşpi ani, dragî parinţăli! Hă, hă, hă!“ Faţa bisericească îl împinse bărbăteşte înapoi în vîltoare şi ţîşni către semnalul de alarmă.

Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (Catedra de Engleză). Cea mai recentă carte publicată: Istoreme, Editura Institutul European, 2009.