Societate

Am dat acest șir nesfîrșit de exemple pentru că alte vieți nu cunosc, dar gura lumii e aceeași pentru toți, iar mie mi-a păsat de ea peste măsură.

De asta, amintirea perioadei de „Scufiță Roșie” devine una idilică.

Locuri care nu te lasă să pleci, deşi ţi-ai dori să pleci, deşi ştii că există o salvare, un „dincolo”, însă nu ai forța necesară pentru a-ţi deschide un alt drum.

„Dă-mi, tăticule, și mie / O lopată și-o mistrie / Să mă duc pe șantier / Să mă fac brigadier”

Ce este deșertul și cum poate acest spațiu să hrănească, atît de bogat, o experiență spirituală?

Ființa netrupească primește cinstea proximității față de Creator, însă și riscul teribil al îndepărtării fără întoarcere.

Omul ar fi de dorit să facă mai mult decît o pasăre de nici 30 de grame și nu doar să supraviețuiască – să se ridice, cumva, deasupra problemelor depășite. Să fie rezilient, altfel spus.

De data asta, însă, ne-am hotărît să nu-l lăsăm baltă pe Costică. Așa că am plecat, mai departe, în căutarea lui.

Am refăcut traseul nocturn în sens invers, pînă în centru, la coborîre a fost mult mai ușor.

O observație extrem de interesantă: printre colecționarii noi există din ce în ce mai mulți tineri.

Dar şi în Ucraina, şi în Iran, ele se izbesc de o rezistenţă eroică, de refuzul lor, pentru care e plătit cel mai mare preţ.

Ca să-l redescoperi tihnit pe Stendhal trebuie să-ți placă edițiile lui din colecția Folio Classique (Gallimard) și să practici obiceiul de a zăbovi prin cafenele, cu un stilou fluent și un carnețel Moleskine.

Copacul avea să primească numele de Copacul izolat, căci rămăsese realmente singur în micuța vale ce despărțea armatele.

La vîrsta de mijloc, am început să mă întreb dacă aș mai face aceleași alegeri sau cum ar fi stat lucrurile dacă aș fi optat diferit.

Erau, însă, și avantaje ale situației: vrînd-nevrînd, te vedeai nevoit să dai dovadă de bravură. Erai obligat – aveai, n-aveai chef – să înfrunți „fiara” față-n față, să treci pe lîngă ea cool, ca și cum de nimic nu ți-ar fi păsat. Pe scurt, învățai să fii curajos, măcar puțin.

Spuneam că-i privesc pe acești oameni ca pe o specie extraterestră pentru că, din păcate, eu nu pot lucra în orice condiții și încep să mă simt complexată.

Ascult radioul tot timpul și mă uit la televizor, fiind un om conectat la actualitate, și am parte doar de știri catastrofale.

Tradiția patristică răspunde răspicat la această întrebare: facultatea imaginativă ține de natura căzută a omului, întrucît ea unește (dar și separă, într-o dialectică stranie) simțurile și intelectul, „hainele de piele” de cel care le îmbracă.

Dar de ce să citim o carte despre Antichitatea Tîrzie? Pentru că atunci s-a petrecut marea schimbare care a marcat nu doar civilizația europeană, ci a avut un impact global: apariția creștinismului și adoptarea sa treptată în cadrul Imperiului Roman.

Mă întreb dacă nu cumva, cu vîrsta, am pierdut capacitatea de a ne bucura de cele mai simple lucruri.

Licoarea rozalie din cazanul din curte a rămas, pentru mine, un semn al libertății în vremuri în care aceasta era zdravăn îngrădită.

Prost ca noaptea. De unde și pînă unde noaptea e proastă? Parcă nu era un sfetnic bun? Mă rog, încurcate sînt căile prostiei.

Dacă în Germania, de pildă, teatrele independente au cerut, de curînd, asigurări sociale mai mari, la noi se contemplă deja perspectiva lacătului pe ușă.

Cînd dictatura teocratică pedepseşte cu oprobriul ori cu moartea o cît de mică abatere de la uniformă? Rămîne o carcasă, un văl flasc, subsumat categoriilor veacului, „secularizat”.

Desigur că elita intelectuală a României nu e clasată pe „sectoare” confesionale, însă reprezentanții săi interesați de faptul religios (și cu atît mai mult slujitorii altarelor) proiectează în scrierile lor ceva (mai mult) din mediul eclezial de apartenență.

Dar înțelegerea comună a graniței dintre ceea ce partenerii consideră a fi „intimitate” şi ceea ce este viața privată e un pilon important al unei relații solide şi armonioase.

Îmi tot fuge gîndul la fata deloc înaltă din Ucraina, care m-a oprit zîmbind pe holul Teatrului Bolșoi și mi-a făcut poze în timp ce imitam balerinele. Sper că va dansa toată viața, așa cum a visat.

Odată intrată în grupul de școlari și protejată de el, din potențială Scufiță Roșie deveneai pitic.

Așadar sînt foarte mulți oameni care se adună în jurul acestor pisici ale nimănui – de la cei cărora „li se face milă”, ca mie, și se îndură să adopte, la donatori, la oengiști și la doctori.

Vizitatorii vin la MARe ca să se simtă bine, nu ca să își îndeplinească o îndatorire, o corvoadă culturală, din spectrul instruirii obligatorii.

Despre Marin Tarangul a scris Andrei Pleșu două propoziții care m-au făcut să nu mă las pînă nu îl citesc în întregime.

Într-o istorie a prieteniilor spirituale, Francisc și Clara au o întîietate necontestată.

Cu sau fără terapie, o idee posibil cîștigătoare ar fi acceptarea părinților noștri, dacă îi mai avem, așa cum sînt. Ei nu se mai pot schimba. Noi, însă, da.

Tot în compunerile de toamnă își aveau mereu locul și păsările călătoare.

Pupici, frumi, grădi, lunițe. Am „evoluat” de la clasicele diminutive și alinturi de cîrciumă de tipul „Ce fel de ciorbiță?”

cu cît ne percepem ca fiind mai valoroși, cu atît vom considera că merităm o viață bună și vom fi mai încrezători în propriile forțe.

Spiritul anglican, spunea istoricul dominican Guy Bedouelle (Revue française de science politique, 1969), poate fi caracterizat prin două calităţi: fidelitate faţă de tradiţie şi toleranţă.

Orice mărturisitor al creștinismului este în criză de timp și de timpuri! Nu-și mai poate apăra credința într-o nișă cimentată, întorcînd spatele lumii, așa cum trăiește și gîndește ea astăzi, în secolul al XXI-lea.

Este PREVI un succes sau un eșec? După peste patru decenii de la darea în folosință, nici o familie nu a părăsit locuința ocupată, ci, dimpotrivă, a mărit-o și a modelat-o prin prisma utilizării ei.

Poate, în loc să ne păcălim că sîntem oameni liberi pentru că nu-l cunoaștem pe „trebuie“, am putea s-o ascultăm, din cînd în cînd, pe Nina Simone și să ne fie mai puțin frică.

După revoluție, mentalitățile au început să se schimbe, slavă Domnului. Ne-am dat seama, măcar, că nu putem fi cu toții furnici. Și că își au și greierii rostul lor, și chiar grăunțele lor.

Citiți Scînteia tineretului de prin anii ’70, să vedeți acolo ce condeie! Ce stil! Dacă ștai cum să te strecori puteai să faci presă adevărată, ba mai mult decît atît, literatură!”

Totuși, în toate aceste discuții pro și contra nu există de fapt argumentul de la care ar trebui să plece, în mod firesc, întreaga dezbatere: vocea adolescenților. Vor ei să voteze?