Un oblomovism modern
Probabil că, din cîți am trăit pandemia în România, nimeni nu va putea uita celebra „izoletă”. Acea targă acoperită cu plastic, care părea din start o condamnare. Și probabil că nimeni, din întreaga lume, nu va putea uita perioadele de carantină, discursurile panicate și devălmășia informațională care au dus, pe de o parte, la dezvoltarea unor fobii greu de gestionat și, în prezent, pe de alta, la furie și, peste tot, la o frică generalizată. Frica de o schimbare iremediabilă a cursului firesc al vieții de pînă atunci. Căci, peste noapte ne-am trezit într-o altă realitate.
O realitate care, de trei ani încoace, a luat-o zdravăn la vale, iar acea îndelung visată și dorită revenire la normalitate din timpul lungilor perioade de carantină, de fapt, nu s-a produs – nici nu s-a terminat bine perioada de pandemie, că ne-am trezit alunecînd într-o altă nișă a fricii, într-un război care, departe de a se fi terminat, ne arată marginea unei prăpăstii: frica de izoletă, de acum trei ani, a devenit azi frica de un război nuclear.
„Deși ne-am scos masca, se prea poate să ne fi îmbolnăvit de boala călușului. Iată-ne restricționați la un arest existențial, la domiciliu. Ceea ce unii au numit tiranie sanitară a fost înlocuit de o tiranie sedentară” – afirmă Pascal Bruckner în cea mai recentă carte a sa, Le Sacre des pantoufles, apărută anul acesta, pe 28 septembrie, la Editura Grasset.
Dacă pînă mai ieri, susține Bruckner, lumea occidentală trăia sub spectrul a două mari ideologii ale fricii – terorismul și catastrofele naturale (propovăduite de adepții schimbărilor climatice) –, azi, asupra întregii lumi planează și stihiile pandemiilor și ale războiului din Ucraina (cu toate implicațiile sale globale). Sîntem bombardați, zi de zi, doar de știri negative, de o lipsă de perspectivă, iar singura certitudine care ni se creionează la orizont este că mîine va fi și mai rău.
Întrebat într-un interviu recent, la Radio Sud, ce alternativă există în difuzarea știrilor sau în nuanțarea discursului public, de vreme ce realitatea este așa cum e, Pascal Bruckner a declarat: „Sînt de acord că prudența este o virtute esențială, însă constat că azi, în numele prudenței, sfărîmăm orice resort reformator, orice speranță de progres, spunîndu-ne că trebuie să ne retragem în limita granițelor – fie ele geografice, fie personale. Discursul public nici măcar nu mai e unul alarmist, ci unul de o panică permanentă. Ascult radioul tot timpul și mă uit la televizor, fiind un om conectat la actualitate, și am parte doar de știri catastrofale. De exemplu, vorbind despre încălzirea globală, nimeni nu ne anunță că marea barieră de corali, despre care se spunea că e pierdută pentru totdeauna, își revine sau că stratul de ozon se reface. Or, această voluptate de a cabla oamenii la realitate doar prin anunțuri terifiante oprește orice inițiativă de a mai acționa – dacă anunțurile sînt mereu apocaliptice, înseamnă că nu mai avem nici o putere, sîntem doar niște ființe mărunte expuse unor schimbări inexorabile, iar singura soluție care pare că ne mai rămîne e să ne retragem în limitele propriei intimități”.
În aceste condiții, scrie Bruckner în recenta sa carte, pericolul pentru viitorul omenirii este de a ne transforma, cu toții, în personajul lui Goncearov, dînd uitării la joie de vivre, înlocuind-o cu oblomovismul.
„De pe canapea, te poți bucura indirect de plăcerile pe care cinematograful, teatrul și cafenelele le-au oferit cîndva. Aproape orice ne poate fi livrat acasă, inclusiv dragostea. Deci de ce să ieși și să te expui? Asemenea eroului literaturii ruse Oblomov, care a trăit în pat și nu a reușit niciodată să și-l părăsească pentru a înfrunta existența, vom deveni oare ființe diminuate, ghemuite și fără viață?” – a lansat scriitorul, pentru Le Point, întrebarea centrală a cărții sale, adăugînd că acest oblomovism modern este în zilele noastre încurajat și de boom-ul rețelelor de socializare, care pe de o parte au ușurat perioadele de carantină, însă pe de alta ne-au transformat în prizonieri de bunăvoie ai unei lumi virtuale. Dacă în timpul restricțiilor sanitare, impuse de pandemie, cei mai mulți dintre noi am găsit un refugiu în izolarea celor patru pereți ai căminului, în timp am ajuns să transformăm acest refugiu într-un soi de peșteră platoniciană, în care ne găsim adevărurile doar în realitățile reflectate de mass-media și social media, entități la care ne-am conectat ombilical. „Statisticile arată că multor francezi le-a plăcut izolarea și au dorit chiar să o prelungească, în special prin munca la distanță. Tocmai am experimentat această noutate istorică: triumful vieții domestice, cu a sa seducție incontestabilă. Însă căminul nu ar avea această atracție azi dacă n-ar fi devenit locul existenței eliberate de lideri sau constrîngeri. (…) Acasă, avem impresia că sîntem suverani, însă ne conectăm la întreaga lume prin telefonul mobil. Deschid obloanele, văd barbarii ucigîndu-se, furtunile năvălind, așa că le închid la loc. Din afară nu poate veni decît răul. Scena universală a omului contemporan este canapeaua sau fotoliul din fața ecranului care difuzează imagini abominabile, care ne întăresc apetitul pentru statul acasă. Trăim în certitudinea catastrofelor, deoarece starea de spirit dominantă a timpului nostru este sfîrșitul lumii.”
Întrebat dacă azi discursul fricii a devenit mai vehement ca în alte vremuri, Bruckner a declarat că, dacă pînă mai ieri nu vorbeam despre o frică generalizată și existau multe anunțuri optimiste, precum o posibilă vindecare a cancerului sau extinderea speranței de viață, azi aceste cuceriri sînt fie văzute ca o calamitate, căci vor crea „o explozie de boli neurodegenerative”, fie îngropate și uitate sub maldărul anunțurilor care „decretează moartea viitorului, perceput ca un orizont de teroare”.
Cartea lui Bruckner, Le Sacre des pantoufles, nu este doar o cugetare filosofică pe marginea vremurilor pe care le traversăm și a schimbărilor mentale la care sîntem supuși ca reacție la realitate, ci și o radiografie socială și antropologică a influenței pe care o au mass-media și social media în viețile noastre, o radiografie confirmată și de observația sociologilor, fenomenul doomscrolling (consumul de știri negative) crescînd în intensitate în ultima vreme.
Potrivit unui articol apărut în The Conversation, un studiu condus de site-ul Bupa, specializat în domeniul sănătății, a relevat faptul că accesarea știrilor cu potențial apocaliptic a crescut cu 247% în anul 2022. „Unele grupe de vîrstă sînt mai expuse riscului decît altele. Începînd cu adolescenții, care petrec mult timp pe rețelele de socializare, fie că este vorba de Instagram, Snapchat sau TikTok. Acest obicei s-a accelerat de la începutul crizei de sănătate, odată cu izolările. Potrivit unui studiu publicat de Wall Street Journal și realizat pe un eșantion de 1.000 de persoane (dintre care 500 erau adolescenți cu vîrsta cuprinsă între 12 și 18 ani și 500 adulți), 70% din adolescenții americani își consultă telefonul cu 30 de minute înainte de a dormi, 40% chiar o fac cu cinci minute înainte și 5% spun că se trezesc noaptea pentru a-și verifica smartphone-ul. (…) Majoritatea tinerilor au obiceiul să verifice notificările (…), scrutînd știrile și evenimentele tragice: imagini cu războiul din Ucraina, cifre din pandemia de COVID-19, încălzirea globală.”
Această nevoie de a fi conectați la realitate devine, în opinia specialiștilor, o dependență de știri negative – iar această dependență ne transformă, în opinia lui Pascal Bruckner, în Oblomovi. Totuși, spre deosebire de personajul lui Goncearov, pentru care lenea existențială era inoculată de dulcele hedonism al copilăriei, acel paradis suspendat în timp și spațiu, pe care riscai să-l pierzi dacă alergai după himere, azi oblomovismul este inoculat de frica realității. Lipsa de speranță și continua stare de nesiguranță care au infuzat întreaga omenire, de trei ani încoace, ne amorțesc pînă în punctul în care abandonăm ideea de viitor, reducîndu-ne la stadiul de supraviețuitori.
