Albu și Costică
Cînd m-am mutat în noua casă, într-un bloc nou, într-o zonă relativ centrală, am descoperit că în jur nu era mai nimic. Nimic din perspectiva vieții noi, consumiste și zise glamourous. Nu erau magazine, restaurante.
Blocurile relativ noi răsăriseră în mijlocul mahalalei de altădată. În curțile caselor din jur și chiar pe stradă, în fața lor, oamenii se adunau să adaste împreună. Să vorbească, să mănînce semințe, să joace, eventual, table. Și, de cele mai multe ori, să privească la spectacolul aproape inexistent al străzii.
Pe vremea aceea, nici măcar autobuzul nu trecea prin capătul ei. Nici copacii care, astăzi, s-au adunat și au crescut într-o junglă nu erau decît cu gîndul. În spatele blocului, însă, se profila o lume interesantă. De unde răbufneau, din cînd în cînd, pasiuni sonore. Poate și de aceea ne uitam, uneori, pe geamul din spate.
Într-o zi, cînd mi-am aruncat privirea spre peticul de iarbă din spatele blocului, o altă privire mi-a prins-o, prompt. Erau ochii căprui închis nu ai unui prinț, nici măcar ai unui om, ci ai unui cîine. Un cîine n-aș zice frumos, alb cu cîteva pete negre, destul de mare și solid, dar nu foarte. Cu o expresie nu prietenoasă, nici jovială: serioasă, spre gravă.
Părea un cîine trecut prin toate cele, încercat. Care nu se temea de oameni, dar nici nu se omora după ei. Cu o doză de demnitate mai mare decît media cîinească. Sigur că privirea lui de jos în sus nu era complet lipsită de interes: ar fi vrut să-i arunc ceva de mîncare. Dar felul în care o făcea era demn și hotărît.
I-am aruncat ceva de mîncare. De atunci l-am adoptat, într-un fel. A devenit, pentru noi, cîinele blocului. Și l-am botezat Albu. Nu numai că-l hrăneam, din cînd cînd, și vorbeam cu el, ci a devenit parte importantă a unei mitologii de familie. Au apărut povești în care el era protagonistul.
Povești pe care i le spuneam copilului meu care, la rîndul lui, îl desena. Albu își păstra mereu demnitatea. Nu-l mîngîiam pe cap, nu-l alintam, nu dădea din coadă. Nu se lăsa: păstra o distanță neostilă, dar semnificativă. Eram prieteni cam așa cum poți fi cu un bătrîn lup de mare hîrșit prin bătălii.
Într-o zi, însă, Albu pur și simplu a dispărut. Doamna care mai stătea cu fiul meu a găsit o explicație, în mitologia comună: i-a spus copilului că Albu a plecat să muncească în Spania. Era perioada în care mulți dintre conaționalii noștri asta făceau, și probabil că și ea își dorea. Din păcate, Albu a fost luat de hingheri. Pe vremea aceea nu știam că, în decurs de cîteva zile, putea fi recuperat de acolo. Și salvat. Așa că nu am făcut nimic. Ne-am lăsat pur și simplu purtați de valurile banale ale vieții.
Albu nu s-a mai întors. Nu l-am uitat, precum se vede. După foarte mult timp, cînd deja în zona noastră oamenii nu mai adăstau într-atît pe la porți și apăruseră chiar vreo două magazine, un restaurant și un coafor, prin spatele blocului a apărut un alt cîine. Nu i-am prins, de astă dată, privirea de sus. Nici nu mai știu cum ne-am întîlnit. Cert e că era un cîine destul de mare și de solid, ca și Albu. Doar că era gălbui, cu ceva alb. Avea o culoare destul de neobișnuită. Nu era nici el frumos. Dar avea ceva din atitudinea și privirea lui Albu. Din demnitatea lui. Și pe el se vedea că e-ncercat în bătălii. Nici el nu era adeptul unei apropieri drăgălașe, ci al unei distanțe înțelepte.
Ne-am împrietenit imediat. L-am adoptat în același fel ca și pe Albu: îl hrăneam și conversam, succint. L-am botezat Costică, după un cîine pe care mama și unchiul meu l-au avut cînd erau mici. Am auzit că prin cartier i se mai spunea Marele Blond. Se pare că nu eram singurii care-l observaseră.
Într-o zi, am observat că și Costică a dispărut. Era chiar după ce dispăruse din lumea asta și mama. M-am hotărît, atunci, să nu mai las lucrurile în voia lor și să acționez: nu mai puteam duce încă o dispariție, încă o absență. Așa că am întrebat în stînga și-n dreapta și am aflat că și Costică fusese luat de hingheri. Se pare că cineva din zonă reclamase un alt cîine, care obișnuia să sară gardul unei curți din vecini și să facă raiduri pe străduțe. Și atunci hingherii veniseră și-i ridicaseră și pe ceilalți cîini comunitari de pe acolo. Chiar dacă nu făceau nimic. Nu erau agresivi.
De data asta, însă, ne-am hotărît să nu-l lăsăm baltă pe Costică. Așa că am plecat, mai departe, în căutarea lui.
Despre asta în articolul viitor.
