PREVI (2)
Fideli ideii potrivit căreia utilizatorii locuințelor sociale ar trebui să aibă dreptul la autonomia mediului construit pe care îl trăiesc, toți arhitecții participanți la marele experiment PREVI au acceptat provocarea de a lăsa un obiect de arhitectură neterminat și de a-și vedea opera desăvîrșită de utilizatori. Fiecare arhitect a încercat să observe această identitate culturală prin propriile mijloace: Alexander, de exemplu, a locuit două săptămîni într-o barriada (cartier sărman peruan) și a folosit puțini pereți de compartimentare, observînd modul în care socializau locuitorii; van Eyck a plasat bucătăria în centrul de greutate al locuinței, încercînd să dea acestui spațiu importanța observată și consfințind astfel rolul femeii în cadrul familiei.
În urma concursului, au fost desemnate trei proiecte cîștigătoare (Metabolicii, Atelier 5 și Herbert Ohl), dar juriul a luat decizia construirii tuturor proiectelor participante într-o primă fază de 500 de locuințe, urmînd ca restul de 1.000 să fie realizate ulterior. Excepție a făcut proiectul german, care, deși cîștigător, a fost considerat a fi mult prea dificil de pus în operă.
Din păcate, asemenea multor altor inițiative similare, faza a doua nu a mai fost începută niciodată, acest lucru datorîndu-se, în cazul PREVI, destituirii lui Fernando Belaúnde Terry din funcția de președinte de către o juntă militară în 1968. După ce a aruncat ţara în haos economic, junta militară a organizat alegeri democratice, în urma cărora Belaúnde Terry a fost reales în funcţia de preşedinte în 1980, poziţie pe care a ocupat-o pînă în 1985, perioadă în care a continuat reformele democratice începute în timpul primului mandat. În 2002, Terry moare la vîrsta de 89 de ani şi este înmormîntat cu cele mai grandioase onoruri din istoria republicii, ca părinte al democraţiei peruane, zeci de mii de locuitori din Lima ieşind în stradă pentru a-i aduce un ultim omagiu. În opinia mea, Belaúnde Terry a fost arhitectul care a reuşit să-şi depăşească profesia şi să schimbe radical sfera publică din ţara sa şi nu numai, în sensul democratizării acesteia.
Miza proiectului a constat în realizarea unor locuințe capabile să susțină amplificări ulterioare necesare adăpostirii unui număr mai mare de beneficiari decît cel pentru care fuseseră gîndite inițial. Deși nu a existat o participare a beneficiarilor pe parcursul proiectării (fiind vorba de migranți care nu existau fizic sub forma unei comunități pe teritoriul unde s-a construit cartierul, aceasta formîndu-se doar în cursul execuției, cînd arhitecții au lucrat direct cu familiile), aceștia au avut permisiunea de a modifica locuințele ulterior dării lor în folosință.
Noul cartier trebuia să facă față unei densificări progresive, pentru fiecare familie luîndu-se în calcul o creștere a numărului de membri de la 3 la peste 10. Practic, la momentul dării în folosință a primelor 500 de unități locative în 1973, el nu reprezenta decît o „platformă pentru schimbare. Locuințele nu erau sfîrșitul, ci începutul, matricea schimbării”, pentru a folosi cuvintele criticului Justin McGuirk.
Necontinuarea proiectului PREVI cu faza a doua i-a făcut pe unii critici să-i proclame eșecul, uitînd faptul că 500 de unități locative nu este puțin niciunde în lume. Construirea a nu mai puțin de 24 de prototipuri diferite de locuințe, fiecare dintre acestea evoluînd diferit, a pus problema unor costuri nesustenabile pentru economie și a arătat imposibilitatea repetării modelului creat. În același timp, PREVI a arătat că, atunci cînd există voință politică, astfel de proiecte sînt realizabile, învățînd din lecțiile trecutului.
Este PREVI un succes sau un eșec? După peste patru decenii de la darea în folosință, nici o familie nu a părăsit locuința ocupată, ci, dimpotrivă, a mărit-o și a modelat-o prin prisma utilizării ei. Chiar dacă nu-și mai aduc aminte numele arhitecților, locuitorii știu că locuiesc în casa franceză sau în cea japoneză, iar la campionatele mondiale de fotbal țin mereu cu echipa țării de unde a provenit arhitectul autor al locuinței în care stau, căci Peru, din motive geografice care îl fac să cadă în grupe cu Brazilia, Argentina, Chile sau Uruguay, nu reușește să se califice la turneele finale.
Lorin Niculae este profesor la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“ din București.
