Prizonieratul teatrelor independente
Pe 1 octombrie a avut loc, la Teatrul de Artă din București, prima dezbatere din cadrul programului „Bucharest Indie Network”, organizată de către Asociația Teatrelor Independente, în cadrul festivalului Bucharest Fringe. Invitații, Radu Popescu, regizor, directorul teatrului Apropo, din București, și George Constantinescu, directorul Teatrului de Artă, au făcut o radiografie a situației teatrului independent din România: pandemia, anunțata criză economică, sfera legislativă. A ajuns teatrul independent pe marginea prăpastiei?
Dacă vrei să fii independent, de ce ceri ajutorul statului?
Un teatru independent își dorește, în primul rînd, libertatea de creație. Ieșirea din sistem, să nu i se impună direcții, abordări sau teme, să aibă posibilitatea de a aduce în peisajul cultural noutatea și experimentul. Dar, dacă așa stau lucrurile, dacă vor să fie independenți, de ce au nevoie de ajutorul statului? O întrebare, aparent, legitimă, urmărind o logică la fel de legitimă. Totuși, să stăm nițel strîmb și să judecăm drept.
Să ne gîndim, bunăoară, la un tînăr rebel, care nu se regăsește în drumul prestabilit de părinți, care vrea să se facă artist, nu corporatist. În unele cazuri, vor exista părinți care îi vor răspunde cu un categoric: „N-ai decît să faci ce vrei, dar nu pe banii noștri!”, desconsiderîndu-i de la bun început dorințele și aptitudinile, dîndu-l pe ușă afară și lăsîndu-l pradă unei vieți haotice. Poate că tînărul va reuși, în ciuda greutăților și cu multe traume, însă, cel mai probabil, va eșua și, căutînd să supraviețuiască de la o zi la alta, își va pierde menirea, se va abrutiza, și toți, inclusiv părinții, vor avea de suferit. Dar există și cazuri în care părinții acelui tînăr îl vor asculta și se vor învoi să-l susțină, o perioadă, pe drumul său, dîndu-i toate șansele pentru a-și dezvolta aptitudinile, pentru a demonstra dacă e sau nu capabil. Dacă se va dovedi că alegerea a fost cea bună, sînt toate șansele din lume ca tînărul să ajungă un om de succes, împlinit, în jurul căruia toată lumea va fi mulțumită. (Și cum credeți că se vor simți părinții?)
Vorbind despre teatrul independent din România, nu vorbim despre un puști răzgîiat, care cere bani pe care să-i irosească în petreceri și dezmăț, ci despre acel tînăr care și-a dovedit din plin talentul și capacitățile – nu doar nume mari ale scenei românești de azi s-au lansat în spațiul independent, însă teatrul independent s-a impus, cu toate neajunsurile financiare, ca o prezență constantă, absolut necesară într-o societate cu pretenții cosmopolite de alternative culturale.
Totuși, azi, teatrul independent din România este în criză. Pandemia, lipsurile acute financiare, legislația care îngreunează accesul la fondurile de stat, epuizarea și deprimarea își spun cuvîntul și mulți directori de teatre independente nu știu dacă anul următor vor mai avea bani să-și plătească chiria.
Argumente pragmatice
Dar, cum metaforele și motivele cu ton patetic nu vor deschide ochii guvernanților, există și cîteva argumente pragmatice pentru care statul să reconsidere parteneriatul cu sectorul culturii independente.
În primul rînd, un teatru independent oferă locuri de muncă, atît calificată (actori, regizori, scenografi), cît și necalificată (personalul de mentenanță). În al doilea rînd, un teatru deschis într-o comunitate nu ajută doar la ridicarea nivelului de cultură, dar poate deveni chiar un nucleu de dezvoltare pentru comunitatea respectivă – imaginați-vă doar ce ar însemna ca într-un cartier mărginaș și sărac să se deschidă un teatru care, dacă ar funcționa la standarde înalte, ar atrage nu doar public (din comunitate și din afara ei), dar, în timp, și investitori adiacenți – s-ar deschide terase, dughene, restaurante, magazine. S-ar crea și mai multe locuri de muncă, valoarea proprietăților ar crește, iar zona ar începe să prindă viață. Și aici vine următorul motiv pragmatic: dezvoltarea turismului. Pentru că acea stradă din cartierul sărac, odinioară nepavată și ignorată, s-ar putea dezvolta, devenind chiar o zonă șic a orașului, unde s-ar petrece tot felul de evenimente culturale, care ar atrage instantaneu atenția turiștilor. Turismul nu s-ar mai concentra, astfel, doar în centrul orașului, ci s-ar răspîndi pînă la periferie, dînd astfel tonul și altor zone să se dezvolte pe acest model. Întregul nivel de dezvoltare al orașului ar crește, atît economic (creîndu-se fluxuri de venituri prin sejururi la hotel, mese la restaurante, cumpărături în magazine), cît și cultural, formînd o imagine de ansamblu pozitivă a întregii regiuni – care va crea cercuri concentrice.
Prea frumos ca să fie adevărat? Este un model pe care țări precum Germania, Austria sau Franța l-au înțeles – investind la momentul oportun, teatrele independente se pot dezvolta și, avînd o bază solidă financiară de start, artiștii nu s-ar mai consuma în alergături zilnice după banii de chirie, n-ar mai depinde nici de publicul plătitor de bilete, ci s-ar putea concentra pe arta lor, care va deveni, în sfîrșit, nu doar independentă, ci un real impuls cultural.
Realitatea prezentului românesc
„Dacă ar fi un interes real, cum se întîmplă în toată lumea civilizată, un teatru independent ar fi subvenționat din învestirea unui procent al taxelor, plătite de cetățeni, în cultură – acele taxe întorcîndu-se la oameni într-o formulă esențială pentru o societate dezvoltată. E drept, există teatrele de stat, care merg, mai mult sau mai puțin, pe convențional, care au o bază tradițională, extrem de importantă, însă vorbind despre sectorul independent, vorbim despre un alt nivel de percepție a artei – căci vorbim despre nou, avangardă, despre texte contemporane și tehnici noi. Teatrele de stat nu trebuie să fie revoluționare, asta e o sarcină care revine sectorului independent – iar publicul are dreptul să aibă această alternativă”, a afirmat, în timpul dezbaterii, George Constantinescu, directorul Teatrului de Artă din București, adăugînd că „un teatru independent, spre deosebire de un teatru de stat, are cheltuieli mai mari, dar venituri mai mici, însă nu există nici un plan real de a ne susține. Noi sîntem considerați doar buni plătitori de taxe, nu piloni de dezvoltare culturală, iar pînă în pandemie, de fapt, nici n-am existat cu adevărat în ochii guvernanților. Și, chiar dacă există impresia că ne-au ajutat în pandemie, dincolo de faptul că acel ajutor a fost prea mic, problema e generalizată, nu o chestiune care ține de o perioadă de criză – teatrul românesc independent este în criză de cînd s-a născut, de la primele forme și pînă în prezent este un cîine hăituit, care aleargă și e bătut din toate părțile.”
Totuși, problemele s-au acutizat după pandemie – a susținut Radu Popescu, directorul teatrului Apropo și președintele Asociației Teatrelor Independente. „E adevărat, autoritățile nu văd decît un beneficiu mundan al existenței noastre: teatrul independent plătește taxe, cooptează tineri actori absolvenți, ceea ce teatrele de stat nu o fac în mod real. Nevoia unei comunități pentru acel suflu nou, atît în ceea ce înseamnă teatru, cît și teatru ca implicare socială și culturală, este ignorată. Statul are numai beneficii de pe urma noastră, însă nu există nici reciprocitate, nici bunăvoință. De pildă, legislația de care dispunem pentru accesarea fondurilor, prin proiecte, s-a complicat, totul a devenit mult mai birocratic. Ar trebui, în primul rînd, ca Legea 350 să fie amendată, căci e o lege sinistră care oferă posibilitatea autorităților locale să ofere finanțare nerambursabilă către cultură și culte, sport, educație, însă, potrivit legii, poți lua avans doar 30%, iar de rest trebuie să faci rost – de unde, treaba ta! E o lege scrisă special pentru ONG-uri, dar e alcătuită în așa fel încît să descurajeze orice inițiativă. În plus, în baza legilor actuale, teatrele independente trebuie să plătească TVA-ul!”
Soluții?
Capitolul soluții este unul scurt. Dacă în Germania, de pildă, teatrele independente au cerut, de curînd, asigurări sociale mai mari, la noi se contemplă deja perspectiva lacătului pe ușă.
Răspunsul lui George Constantinescu, directorul unui teatru care funcționează de zece ani, este unul franc: „Primul lucru, și cel mai important, bani. Punct. Teatrul independent are nevoie de bani și, după atîția ani în care a cotizat, acesta este drumul oblu. Am oferit atîția ani și societății, și statului român, și cred că e timpul să se întoarcă ceva și la noi. Cînd contribuabilul plătește asigurări sociale, cînd merge la spital are dreptul la îngrijire gratuită. Dacă teatrele independente au cotizat atîția ani, iar statul a rămas cu ochii închiși și buzunarul deschis la încasat, poate înțelege din acest răspuns, care poate părea cinic și direct – vrem bani – că e o cerință mai mult decît firească, e un drept al teatrelor independente. Cînd un teatru independent își dovedește valoarea în timp și prestigiul, cred că trebuie găsită o formulă loială de ajutor, nu mai putem să ne prefacem că teatrele independente nu există, iar cele de stat rezolvă problema cu cultura în România. Realitatea ultimilor ani e alta: teatrul independent are o mare importanță în peisajul cultural românesc. Nu ne mai putem doar folosi de el, iar societatea, prin autorități, trebuie să întoarcă un răspuns care în primă fază e financiar. De ce? E simplu, aceste teatre nu vor mai putea face performanță mai departe, multe dintre ele se transformă încet în aparate facile – pentru că trebuie să atragi publicul. Fără bani, ori ne închidem, ori ne îndreptăm către comercial”.
De cealaltă parte, Radu Popescu, directorul teatrului Apropo, a conchis: „Cînd vorbesc despre susținerea statului, am două argumente. Primul este că un teatru independent, care face proiecte cu fonduri nerambursabile, care vinde bilete și reușește să-și gestioneze o întreagă activitate, este un mult mai judicios și eficient cheltuitor de bani decît un teatru de stat. Are o structură mult mai flexibilă, se poate adapta. Se poate mișca mai eficient decît un teatru de stat care e o instituție nițel cam anchilozată din punctul ăsta de vedere. Al doilea argument este de ordin constituțional: în Constituție se menționează faptul că cetățeanul are dreptul la acces egal și liber la cultură. În momentul de față avem de-a face cu o discrepanță din perspectiva cetățeanului în materie de drepturi: eu, plătitor de bilet la un teatru independent, și eu, plătitor de bilet la un teatru de stat – în spatele acelui bilet nu există o egalitate, căci, pe de o parte, cetățeanul plătește și TVA-ul, pe de alta, nu”.
Epilog nu există. Concluziile țin de viitor, de capacitatea autorităților de a înțelege, pe de o parte, rolul pe care sectorul cultural independent îl are pentru sănătatea culturală a unei societăți, iar pe de alta, de a-și înțelege propriul rol în această societate. Căci bani s-ar găsi, soluții pentru sprijinirea companiilor independente (precum asigurarea spațiilor de joc) ar fi. Totul depinde însă de dorința reală de a ridica nivelul de trai al oamenilor pe care îi guvernezi.
