Strada și cîinii
Străzile bucureștene au fost, pentru mine, de-a lungul timpului, o delectare, dar și o continuă îngrijorare. Înaintarea pe ele era – și mai este încă, parțial – o cursă cu obstacole. Ca-ntr-un joc pe computer.
Spun „era” pentru că, înainte, cam pînă-n anii 2000 și ceva, obstacolele de care trebuia să știi să te ferești în periplul tău erau mai multe. Unele dintre ele erau mișcătoare și te însoțeau aproape pretutindeni: precum cîinii vagabonzi.
Cîinii rămași de izbeliște în urma demolărilor ajunseseră, într-o perioadă (anii ’80 și ’90), să cam terorizeze Bucureștiul. Patrulau pe străzile lui, în anumite zone mai dihai decît oamenii. Te-ntîlneai cu ei unde nici cu gîndul nu gîndeai, cînd ți-era lumea mai dragă.
Sigur că interacțiunile cu cîinii erau dintre cele mai diverse: unii erau de-a dreptul fioroși, alții indiferenți, unii simpatici și alții chiar afectuoși. Dar nu aveai de unde să ghicești ce fel de cîine era cel ce-ți tăia, brusc, calea. Nu aveai de unde să știi, în prealabil, dacă era cazul să te sperii de el sau nu. (Sigur, veți spune, puteai intui. Dar pe baza acestei intuiții m-a mușcat pe mine cîinele Mircea cînd aveam 10 ani, la Sinaia.)
Așa că, de cele mai multe ori, alegeai să te dai din calea patrupedului ce devenea, brusc, amenințător. De multe ori, însă, era aproape imposibil să faci asta: pe clădirea din dreptul tău scria că trebuie să te ferești, că e gata să se dărîme; pe stradă erau gropi în care trebuia să fii atent să nu cazi; și pe carosabil treceau mașini. Așa că era fix ca-ntr-un joc pe computer.
Erau, însă, și avantaje ale situației: vrînd-nevrînd, te vedeai nevoit să dai dovadă de bravură. Erai obligat – aveai, n-aveai chef – să înfrunți „fiara” față-n față, să treci pe lîngă ea cool, ca și cum de nimic nu ți-ar fi păsat. Pe scurt, învățai să fii curajos, măcar puțin.
De multe ori (de cele mai multe ori, din fericire) nu era nevoie. Cîinele pe care-l percepeai ca fiind din Baskerville se dovedea un Grivei oarecare, în ale cărui sfere de interes nu aveai acces. Uneori, însă, patrupedul se arăta agresiv, începea să latre și se repezea la tine. Am trecut și prin asemenea situații. Atunci, fuga era, conform zicalei, cu adevărat sănătoasă. Cîteodată funcționa și „intimidarea adversarului” (probabil dacă era mai slab de înger): odată am țipat cît m-au ținut bojocii la un astfel de cîine, pînă s-a speriat și a fugit.
Alteori cîinele, oricît de uriaș ar fi fost, se dovedea avînd un suflet de cățel. Cînd te apropiai, se gudura pe lîngă tine și cerșea atenție. Flatat de întorsătura situației, pactizai cu dușmanul, vorbeai și tu „dog talk“ cu el. De multe ori, cucerit de această etalare de afecțiune, cățelul se ținea după tine chiar pînă ajungeai la destinație. Deveneai stăpînul lui de o clipă.
Toate astea se puteau întîmpla dacă animalul în cauză nu făcea parte dintr-o haită. Căci erau asemenea adunături de cîini în multe cartiere bucureștene, pîndind printre blocuri ca-n filmele de groază. În cazul în care te întîlneai cu o asemenea haită, noaptea, nu prea aveai ce să mai faci – decît să fugi, dacă mai puteai. Atunci cîinii deveneau cu adevărat periculoși, așa cum s-a întîmplat și în cazul copilului omorît. Atunci situația nu mai era doar o poveste stupidă în care să-ți dovedești curajul, ci devenea gravă și trebuia urgent rezolvată, ca să nu mai ducă la tragedii. Oamenii creaseră problema (evident că nu era vina cîinilor, de care nimeni nu ținuse seama), oamenii trebuiau s-o rezolve.
În ciuda gravității problemei, mulți dintre noi am avut coup de foudre cu cîini vagabonzi. De altfel, circulau și nenumărate povești pozitive despre ei, se crease o întreagă mitologie în privința inteligenței și adaptabilității lor. Cei mai mulți dintre noi i-am avut tovarăși pe trecerea de pietoni cel puțin o dată, am așteptat împreună cu ei la semafor. Pe lîngă multe din blocurile noastre s-a aciuat cîte un asemenea dulău „protejat”, care apăra locul, uneori cu prea mare osîrdie. Mi-i amintesc perfect atît de Gogu, cît și pe Vasile, cei doi cîini care dormeau pe pragul apartamentului din Baba Novac în care locuiam cînd copilul meu abia se născuse. Gogu cred că era maro vîrstat cu negru și mai subțiratic, iar Vasile mai rotofei și galben-roșcat. Recunosc că să-l știu, pe oricare dintre ei, pe pragul meu, aproape non-stop, îmi dădea un sentiment de siguranță.
Dar cîinii comunitari cu adevărat formidabili i-am întîlnit abia cînd m-am mutat, cam după ce fiul meu a împlinit un an, în noul apartament. Erau doi dulăi atipici, Albu și Costică (zis și Marele Blond), care se perindau prin jurul blocului nostru și pe sub geamul meu. Despre ei, într-un articol viitor.