De-ale Scufiței Roșii
Cînd ești copil, adolescent ori măcar tînăr, te afli mereu în postura Scufiței Roșii. Te duci cu coșulețul la potențiale bunici și te pîndesc, pe la cotituri, diverși potențiali lupi. Tu ești cel sau cea care duce „coșulețul”, real ori simbolic, de colo pînă colo. Ești în postura mobilă, on the run, on the road again și nu în cea stabilă, a stagnării și așteptării. Ești agentul dorințelor celorlalți mai mult decît al propriilor dorințe. Și, în același timp, ești protejat de grija „zidului de apărare”.
Evident, un zid de apărare afectiv. Al celor mai mari și, de cele mai multe ori, mai înțelepți decît tine. Gradul tău de responsabilitate e cumva subiacent răspunderilor celorlalți, derivat din acestea. Depinzi de părinți, de bunici și de alți protectori, e adevărat. Dar, în același timp, ești mai liber. În sensul în care deciziile fundamentale nu le iei tu, ci cei mai în vîrstă decît tine. Ție-ți rămîne doar să asculți și să zburzi.
Exact asta îmi pare a fi postura Scufiței Roșii. Cei mari, Protectorii, și anume Mama și Bunica, au avut încredere în ea. I-au delegat o misiune importantă, cea a Coșulețului. Coșulețul trimis de Mamă Bunicii, da, era cu de-ale gurii. Dar, în același timp, era un semn de afecțiune, de grijă și de păstrare a legăturilor familiale, s-ar putea spune. Scufița era o verigă, dar o verigă importantă în interesanta familie strict feminină din poveste.
Am spus, mai sus, că treburile celor mai mici, și ale Scufiței, implicit, sînt să asculte și să zburde. Ascultatul pare mai clar, deși și aici sînt grade și grade. În schimb, zburdatul e mai fermecător și, în același timp, mai periculos. Intră-n zona activităților inefabile, cărora e greu să le impui limite. Personajele feminine mature și înțelepte precizează niște limite, cea mai importantă și mai răspicat rostită fiind ca Scufița să nu se abată de la drum. Evident că tocmai precizarea ei aruncă totul în aer. Rostirea răspicată a interdicției schimbă datele problemei și răstoarnă situația. Atîta timp cît limitele zburdatului rămîneau într-o zonă gri, totul părea posibil. Scufița își putea păstra echilibrul rolului ei, undeva între ascultat și zburdat. Dar, odată interdicția subliniată, îngroșată, e ca și cum s-ar cere încălcată: e ca și cum Lumea nevăzută de dincolo de ea s-ar cere descoperită, cu toate riscurile.
Scufița o încalcă, așa cum se întîmplă de obicei în basme, cu inocență și bune intenții: se abate de la drum, din cîte mi amintesc, ca să culeagă flori pentru Bunică. Nu se duce să caute tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte, precum prințul din cunoscuta poveste. Ci doar frumusețea aparent la îndemînă. Care să completeze misiunea prea strictă a Coșulețului cu de-ale gurii. Numai că această depășire a limitelor duce la intersecția cu o altă lume: nu cea a frumuseții, cum ar fi logic. (Dar nu în logica basmului.) Ci una periculoasă, crudă, agresivă: o lume masculină și animalică. O lume în care aparențele nu mai sînt aceleași cu esențele, în care se disimulează. În care masculinul amenințător ia locul femininului protector. Și care, în final, e restabilită tot de către o ipostază a masculinității.
Se dovedește, însă, că mersul cu coșulețul prin pădure nu e chiar floare la ureche. Că ascultarea are sens și că zburdatul nu poate fi practicat decît în anumite circumstanțe și cu limite clare. Altfel, lucurile trec într-alt registru: într-unul grav, în care haosul amenință ordinea ce părea atît de împămîntenită, iar moartea – viața ce părea atît de veșnică.
Cînd nu mai ești copil, gravitatea asta se înstăpînește. Devine principiu călăuzitor, dacă vrei să supraviețuiești și să păstrezi ordinea și echilibrul. Ascultarea și zburdatul nu-și mai au aproape deloc rost. Ascultarea – din simplul motiv că nu mai prea ai de cine să asculți, dintre semenii tăi: zidul înțelepților protectori se prăbușește. Iar zburdatul nu prea ți-l mai permiți, decît foarte bine reglementat. Atît de reglementat încît aproape că nu mai e zburdat, ci devine încă una din activitățile serioase ale adulților.
De asta, amintirea perioadei de „Scufiță Roșie” devine una idilică. Ipostaza copilului care nu are decît de ascultat și de zburdat și, mai ales, care posedă un zid afectiv de apărare, o mamă, o bunică și un vînător la care să apeleze în caz de restriște, devine prețioasă. Dar despre asta într-un articol viitor.
