Ars amandi, în versiunea lui Stendhal
Ni-l amintim pe Marie-Henri Beyle, ceva mai cunoscut sub pseudonimul Stendhal (1783-1842). A trăit între oroarea Revoluției iacobine și escapada militaristă a lui Napoleon, între Italia și Franța, între burghezia mică din care provenea și aristocrația decadentă pe care a frecventat-o, între diplomație și indigență: un om neașezat, mereu pe drumuri, tenace și sec, aproape la fel de urît precum Schopenhaeuer și mai seducător decît Casanova, deștept pînă dincolo de cinismul moralizator al Marelui Secol, umanist dezvrăjit, romancier de sub mantaua căruia avea să răsară mai toată proza franceză din a doua jumătate a veacului al XIX-lea și, evident, autor canonizat postum, de vreme ce patria sa, scăldată odinioară în geniu, n-a rămas datoare marilor umbre. Nimeni nu l-a întrecut în exercițiile spadasine și în cele de explorare a psihologiei umane, pe care a tratat-o ca pe un material obiectiv, cu pasiunea comparatistă a istoricului deopotrivă amator de fresce și mărunțișuri de budoar.
Mi-au plăcut mereu în scriitura lui Stendhal stilul contondent, succint și fragmentar, atmosfera de farmacie medievală și erudiția chițibușară, brutal anecdotică, deși fiecare dintre aluziile sale la miriadele de amănunte ale trecutului participă la o strategie reacționară, abil deghizată sub masca dezinvoltă a unui spirit modern. Pentru autorul Mînăstirii din Parma, Europa există, desigur, însă doar ca mozaic cu piese etanșe de națiuni contrapuse: nu se întrevede un ethos continental, ci mai curînd o colecție de apucături și tropisme provinciale, demne de cărbunele aspru al caricaturilor unui Daumier sau de gravurile satirice ale lui Hogarth: să nu uităm că prima lui ambiție a fost aceea de a scrie comedii! Prin urmare, toate demersurile sale estetice – în căutarea unei doctrine a fericirii – degajă parcă o notă de sublim degradat în grotesc, de cavalerism bufon și de fiziologism trepidant.
În azilul nostru postmodern, lumea obișnuită (cu superficialitatea & reducționismul) nu-l prea mai citește azi pe imensul prozator francez, deși „sindromul lui Stendhal” e pe buzele multora, fie că înțeleg sau nu că „apoplexia” provocată de frumusețea absolută a Italiei simbolizează, printr-o retortă psihanalitică, doliul semi-incestuos pe care Stendhal l-a purtat neîncetat după moartea prematură a mamei sale. Italia aceasta matriarhală, copleșitor de voluptuoasă și pudic inaccesibilă, i-a fost mai mult decît o țară adoptivă, devenind pentru el locul jubilației romantice, al extazului curent și al fantasmelor ilicite din care și-a țesut opera.
În De l’amour, Stendhal ilustrează cel mai fidel metoda consacrată: elogiul Grandorii realizat cu mijloacele reportajului de moravuri. Scriitorul notează nume, situații, senzații, formulează judecăți de valoare, citează, adnotează, de parcă ar fi deja nemuritor. Nu-l preocupă, s-ar spune, cititorii de peste decenii sau secole, pentru că se simte contemporan cu natura umană imuabilă. Se vrea sapiențial, aforistic, practică generalizarea – pe căprării naționale, francezii, germanii, englezii, italienii, georgienii etc. – și merge, pe urmele lui Cuvier, către o clasificare a speciilor amoroase, fără să uite că „natura i-a dăruit Nordului forța și Sudului, spiritul”. Din călimara acestui admirator al lui Shakespeare, care-i citise mai asiduu pe Horațiu și Ovidiu decît pe Pascal sau Bossuet, iese mereu drăcușorul deziluziei savuroase, ca în acest pasaj „naturalistic”, dedicat fenomenului de cristalizare a sentimentului erotic: „Familiaritatea exagerată poate distruge cristalizarea. O fermecătoare jună de 16 ani s-a îndrăgostit de un tînăr de aceeași vîrstă, care-i trecea seară de seară pe sub ferestre, spre căderea nopții. Mama acesteia îl invită să petreacă împreună opt zile la țară. Admit că remediul era cam frust, însă fetișcana avea un suflet romanțios, iar băietanul se dovedea cam banal, așa că, după primele trei zile, ea a început să-l disprețuiască”.
Ca să-l redescoperi tihnit pe Stendhal trebuie să-ți placă edițiile lui din colecția Folio Classique (Gallimard) și să practici obiceiul de a zăbovi prin cafenele, cu un stilou fluent și un carnețel Moleskine. Nu e deci imposibil...
