Natură și vin
Toamna aurie din manuale adastă cam pînă pe la jumătatea lui octombrie. Odată cu ea, și bucuria diafană de dimineață care te face să simți, fără tam-tam și explicații, că totul poate (re)începe. Posibilitatea schimbării fără obiect.
Tot toamna aurie te îndeamnă să o pipăi. Să o bagi în seamă la modul concret, să o iei în stăpînire în mic prin „roadele” ei. Nu prin cele din pomii fructiferi din manuale, ci prin cele care-ți cad la picioare în drumurile tale. Frunzele de toamnă, castanele, ghindele.
Sună cam fumat, dar nu le poți ignora. Pe vremuri trebuia să lipim frunze presate într-un caiet de „Cunoștințele naturii“ și să ne facem ierbar. Din castane și ghinde confecționam figurine, omuleți și căței cu chibrituri în loc de picioare. Alteori culegeam tone de castane și le înfășuram în poleieli colorate din colecția de ambalaje de bomboane, creîndu-mi un soi de comoară.
Îmi apropriam astfel toamna, o simțeam. La fel făceam, de altfel, și cu băltoacele. Cînd eram mică, era plăcerea mea (și a celor mai mulți asemeni mie) să calc cu voluptate în bălți. Ce-i drept, aveam și cizme de cauciuc, de care eram foarte mîndră. Și pelerină de ploaie.
Pelerina de ploaie nu beneficia de mitologia balonzaidului. Dar era „shiny and new”, la propriu, pentru că venea „din pachet”. De la nașa mea din Germania, fiindcă în România nu se găsea genul ăsta de pelerine de ploaie, mai groase și mai rezistente. Țin minte că am avut una galbenă, clasică, de care la început mi-era rușine. Pentru că era diferită de cele transparente și mai subțiri, pliabile, pe care le aveau colegii mei. Sau față de fîșurile cu glugă. Cînd o puneam, împreună cu o pălăriuță cu care venea la pachet și cu cizmele de cauciuc asortate, și o porneam cu nădejde și aparentă nepăsare, precum și cu o mîndrie amestecată cu stînjeneală, prin bălțile Bucureștiului, aduceam, bine de tot, cu ursulețul Paddington.
De care, însă, pe atunci, nu auzisem (l-am descoperit după ’90, cînd cartea s-a tradus la noi). (Auzisem doar de Mary Poppins, care nu avea pelerină de ploaie, ci o umbrelă cu care se putea ridica în văzduh și al cărei mîner era un cap de papagal vorbitor.)
Tot în concretețea roadelor toamnei intra și vinul la care lucra, în fiecare an, bunicul meu Tache. Avea un cazan în curte, care în general părea o piesă din decor. Dar, într-o anumită parte a anului, și anume toamna în etapa ei aurie spre cenușie, devenea deodată magician. Punea de toate în cazanul lui. În ultimii ani, însă, mai puțin struguri din curte, deși exista și acolo o viță-de-vie. Dar care se pare că-și pierduse savoarea. Așa că unchiul meu îi cumpăra strugurii negri și dulci de la piață, exact așa cum îi cerea bunicul meu. Și zile întregi, îmbrăcat întîi în balonzaidul despre care am povestit, apoi într-un fîș care, cred, fusese cîndva kaki și, pe măsură ce toamna se făcea din aurie tot mai cenușie, într-un palton de culoarea ei, Tache amesteca în ceaunul magic. Asemănător cu cel al vrăjitoarei Wanda, despre care am auzit însă mult mai tîrziu, în copilăria fiului meu.
Doar că fiertura bunicului meu nu ieșea precum a Wandei, verzuie, ci mereu rozaliu-transparentă. Era foarte mîndru de vinul lui și ne dădea să gustăm, tuturor celor din familie și de prin vecini. Nu era un vin bun, se simțea mult prea puternic gustul de alcool. Nu avea nici dulceață, nici savoare. Dar era curat și era mîndria bunicului meu. El îl pune în aceleași pahare incasabile la fiecare masă. Și, ca să ne arate că e posibil, bea el însuși din el, cîte puțin, cam zi de zi.
Vinul nu-i făcea rău. Și bunicul meu nu a trebuit să-l bea singur: unchiul meu i s-a alăturat. Din solidaritate și din dorința de ritual comun, dar și pentru că-i plăcea vinul în cauză, unchiul meu a ajuns să bea cîte un pahar din acesta în mai fiecare după-amiază. În zilele pașnice și aproape paradiziace în care ne aflam acolo, pe cuvertura cîndva roșie, din blană artificială, de pe patul bunicului meu.
Cînd mai venea altcineva pe acolo, de obicei vecina lui pe nume Feli, Tache îi oferea un pahar din vinul lui, produs al toamnei aurii, dar și al celei cenușii. Dacă-l prețuiai, nu puteai refuza. Era un fel de încercare, ca-n basme, un fel de probă a gîndului bun cu care-i intrai în casă.
Eu, în raport cu toată această lume, eram mereu cea mai mică: așa că n-a fost nevoie să beau din vinul lui. Dar am asistat, implicată, la ritualul lui. Licoarea rozalie din cazanul din curte a rămas, pentru mine, un semn al libertății în vremuri în care aceasta era zdravăn îngrădită. Și al bucuriei împărtășirii dincolo de aparențele lucrurilor.