Votant la 16 ani?

Recent, Senatul a adoptat un proiect de lege care prevede scăderea vîrstei pentru dreptul la vot, de la 18 la 16 ani, pentru alegerile locale și europarlamentare. Proiectul a fost conceput de trei studenți ai Facultății din Științe Politice din București și inițiat de parlamentari ai PNL, USR și AUR, în ideea că „tinerii vor și trebuie să li se dea dreptul de a avea un cuvînt de spus în ceea ce privește viitorul lor”. 

De altfel, într-un mesaj postat pe Facebook, Vlad Măntoiu, unul dintre inițiatorii proiectului, a rezumat întreaga ideologie care stă la baza acestei propuneri susținînd că „Guvernul consideră că tinerii nu merită dreptul de vot, cu toate că aceștia au dreptul de a munci și au și răspundere penală. (...) ne convine atunci cînd minorii cu vîrsta între 16 și 18 ani respectă legea, au discernămîntul necesar pentru a înțelege un contract de muncă și a-l respecta, aduc bani la bugetul de stat prin impozitele oprite de Guvern din salariul lor, dar nu ne convine cînd au curajul să spună cum să fie folosiți banii colectați din salariul muncit de ei. Guvernul menționează că este nevoie de o cunoaștere a mediului politic pentru a vota, lucru cu care sînt de acord, fiind și unul dintre argumentele mele: tinerii de 16 ani sînt mult mai informați decît tinerii din generațiile trecute. De altfel, lucru confirmat și de către UE care ne tot recomandă de ani buni să reducem vîrsta de vot. Cred că problema Guvernului e alta: tinerii de 16 ani, care deja se pregătesc pentru Bac, realizează ce înseamnă, de exemplu, plagiatul și care-i sînt consecințele. Nu mă miră, deci, de ce prim-ministrul Ciucă preferă ca acești tineri să nu voteze. (...)”.

Într-adevăr în 2011, Uniunea Europeană a recomandat țărilor membre să ia în calcul această posibilitate, aflată în dezbateri de pe la începutul anilor 2000. Nu o face însă în mod repetat și obsesiv. Susținătorii, entuziasmați, aduc, în principal, aceleași argumente, dintre care unul dintre cele mai vehiculate este: „Dacă au drept de muncă de la 16 ani, trebuie să aibă și dreptul de vot” (amintind cumva de sloganul „Dacă pot merge la război, pot să și votez” care a dus la scăderea vîrstei de vot, în anii ’70, de la 21 la 18 ani). 

Totuși, probabil că cel mai pragmatic motiv invocat pentru scăderea vîrstei de vot se referă la faptul că peste tot în lume absenteismul și dezinteresul oamenilor pentru politică și alegeri sînt din ce în ce mai accentuate. Cu alte cuvinte, în loc să se urmărească stimularea acestora, se dorește lărgirea vadului de votanți, prin atragerea unui nou segment: adolescenții. În plus, mai spun pragmaticii, trebuie luată în calcul și evoluția demografică a Europei. Faptul că populația îmbătrînită este majoritară diminuează puterea votului tinerilor, iar interesele acestora sînt ignorate, în virtutea apărării intereselor celor vîrstnici (și mulți). 

De cealaltă parte, criticii dreptului de vot de la 16 ani invocă lipsa de maturitate a unui adolescent, nepregătit nici emoțional, nici intelectual suficient pentru a avea discernămîntul necesar pentru a lua decizii de asemenea anvergură. Tot aceștia aduc aminte, în mod ironic, de „Demeny voting”, teoria unui sistem de vot prin care copiii (de orice vîrstă ar fi aceștia) să aibă posibilitatea de a-și exprima „înclinațiile politice”, permițînd părinților sau tutorilor să voteze în numele lor, un vot care ar valora cît jumătate dintr-un vot normal. Paul Demeny, de profesie demograf, a luat în 1986 apărarea copiilor susținînd că „nu ar trebui lăsați fără drept la vot timp de aproximativ 18 ani: dați dreptul părinților să exercite drepturile de vot ale copiilor pînă cînd aceștia ajung la majorat!”. Mai mult, Demeny credea că, prin acest sistem de participare la vot din scutece, tinerele generații vor fi educate de timpuriu și vor deveni mai receptive la mediul politic, implicîndu-se astfel din pruncie în viața cetății. 

Criticii invocă această teorie demontînd-o: în copilărie mergem, în mod automat, pe mîna părinților, spunem și facem ca ei, învățînd primii pași în viață, prin imitație. În adolescență fie ne păstrăm acest obicei, fie facem pe dos, doar dintr-un spirit de rebeliune – ceea ce înseamnă că un adolescent ar fi mai înclinat să voteze ori cum i se spune, ori în baza unor toane. 

Dar nu e adevărat! – se reped să dea replica apărătorii votului de la 16 ani, dînd exemplul Austriei, care din 2007 a mizat pe votul adolescenților. Să nu ignorăm însă faptul că, în Austria (care în mod paradoxal a scăzut vîrsta de vot la 18 ani abia în 1992), acest drept de vot pentru adolescenți a fost îndelung pregătit – programa școlară fiind modificată, astfel încît din clasa a VIII-a elevii au primit și primesc noțiuni de educație civică și politică, organizîndu-se în prealabil campanii de conștientizare și simulări de alegeri în școli. N-au făcut-o, așadar, de azi pe mîine.

Totuși, în toate aceste discuții pro și contra nu există de fapt argumentul de la care ar trebui să plece, în mod firesc, întreaga dezbatere: vocea adolescenților. Vor ei să voteze?

Cum a scăzut vîrsta de vot, de la 25 la 18 ani

Pe filieră istorică, vîrsta legală pentru a putea vota a suferit cîteva oscilații – 18 ani fiind vîrsta stabilită în mare parte a lumii, prin anii ’70 (scăzînd de la 25 sau 21 de ani). Cum s-au petrecut atunci lucrurile?

În Europa, prima țară democratică ce a legalizat scăderea vîrstei pentru vot a fost Marea Britanie, în 1969, prin Representation of the People Act. Unul dintre motivele principale care au dus la această decizie a fost schimbarea de atitudine a tinerilor studenți față de politică și democrație, manifestată în numeroasele proteste de stradă pe care le organizau, demonstrînd împotriva războiului din Vietnam. Aceleași demonstrații antamate și de tinerii studenți de peste Ocean, din SUA, care mărșăluiau cerînd oprirea războiului, dar și scăderea vîrstei de vot, de la 21 la 18 ani, scandînd „Old enough to fight, old enough to vote”, au dus la schimbarea legilor, iar americanii au primit dreptul la vot de la 18 ani în 1971.

Au urmat Canada și Germania de Vest (1972), Australia, Franța și Suedia (1974), Italia (1975), Spania (1978). La distanță au urmat Belgia (1981), Elveția (1991) și Austria (1992).

Revenind în prezentul dorinței de a scădea și mai mult vîrsta de vot, de la 18 la 16 ani – există vreo asemănare cu ce s-a petrecut atunci? Este același context? Există mișcări de stradă ale adolescenților care cer acest lucru? Palpită în ei dorința aprigă de a se implica în viața cetății? Sau este vorba mai degrabă despre o găselniță care vine dinspre politicienii care au nevoie de mai mulți votanți și activiștii care au nevoie de vizibilitate și care argumentează doar din punctul lor de vedere, prin discursuri înflăcărate de la tribună, de ce vor să ofere acest drept adolescenților? Dar dacă această ofertă nu este decît un cadou otrăvit?

Cîtă presiune mai punem pe adolescenți?

Pe de o parte, adolescenții sînt boscorodiți (azi, la fel ca și ieri) că sînt niște superficiali. Stau cu ochii doar în telefon, socializează doar virtual, sînt interesați doar de muzica lor, de trend-urile modei lor, de videoclipurile de pe rețelele lor de socializare. Se învîrt doar în jurul propriului buric și nu le pasă de nimic altceva. Dar, pînă la urmă, nu asta înseamnă să fii adolescent? Cîți dintre noi, la 16 ani, ne frămîntam de griji pentru bunul mers al cetății și cîți oftam din amor? Cîți ne simțeam înflăcărați de avînturi politice și cîți nu eram mistuiți de dorul unei perechi de adidași? Și e de condamnat? Într-o viață de om, avem atît de puțin timp la dispoziție, doar cîțiva ani, pentru a trăi frivol, fără mustrări de conștiință. 

Pe de altă parte, adolescenților de azi, acest timp al frivolității inocente le e și mai scurtat. Trăind în societatea competitivă pe care noi am creat-o pentru ei, presiunile vin din toate direcțiile. Trăind în societatea puternic informațională, care abundă de fake news-uri și dependențe virtuale, pe care tot noi am creat-o pentru ei, le cerem să fie brusc, de la 16 ani (și dacă s-ar putea, chiar din fașă), cetățeni impecabili, implicați și înregimentați ]n rezolvarea problemelor sociale și politice. În loc să-i mai păsuim nițel, lăsîndu-i să se mai intereseze de țoalele pe care le poartă vedeta X, le impunem, prin acordarea dreptului la vot, să stea să calculeze și să decidă cam ce ar trebui să facă Guvernul cu banii din impozitul pe salarii. 

Am observat că, în majoritatea discursurilor, susținătorii ideii votului de la 16 ani vorbesc despre dreptul „tinerilor”. Nu vorbesc despre „adolescenți”, parcă ignorînd această vîrstă a transformării, în care nu ești nici copil, dar nici adult, o perioadă în care le e mai necesară căutarea de sine ca să învețe cum să aibă grijă în primul rînd de ei, înainte de a putea avea grijă de cetate. 

Căci să aperi democrația cetății nu este deloc o treabă agreabilă. Nu e ușor. E mai degrabă o corvoadă pentru adulți. Într-o lume ideală n-ar mai fi nevoie să cunoaștem numele politicienilor, lucrurile mergînd de la sine, într-un mod firesc. Dar cum nu trăim în acea lume ideală, ne înhămăm la treabă ca s-o facem acceptabilă. Iar un vot, exercitat în mod corect, înseamnă să te legi ombilical de lumea politică, o lume care nu este tocmai Arcadia, să fii mereu informat, să ai capacitatea de a înțelege acele informații, pe care să le pui într-un context larg, ca să faci alegerea cea mai bună. Altfel nu faci decît să pui o ștampilă, doar în virtutea faptului că ai dreptul de a o face. Și rămîne întrebarea: o societate funcțională se construiește prin calitatea sau cantitatea voturilor?