Greierele și furnica
Școala și toamna au fost mereu legate. „Pe vremea noastră“ (da, nefericită sintagmă), cam la vreo două săptămîni după ce începea școala, aveam de făcut și o compunere de sezon. Despre toamnă.
Știam, deja, de prin clasa a doua, cam ce trebuia să conțină. Pe lîngă „expresiile poetice“, care, în general, trebuiau să fie legate de culorile frunzelor și de ideea de belșug, evident asociată cu toamna, erau cîteva subiecte care nu puteau fi ocolite.
Căderea frunzelor era cel dintîi, cu sau fără expresiile poetice ori frumoase sus amintite. De obicei era musai să fie folosit cuvîntul „covor“. Toate tovarășele învățătoare îl utilizau. Era metafora favorită a tuturor, era Metafora toamnei. Și a trecerii, am spune azi, deși atunci nu o făceam: orice aluzie, cît de mică, la moarte nu dădea bine, era evitată și înlocuită. Nu era nimic depresiv în prezentările școlare ale toamnei, totul se deturna (zic „se“ pentru că părea că se întîmplă automat, de la sine, ca și cum vîntul de toamnă ar fi împins lucrurile într-acolo, la fel cum Vîntul de Răsărit o ducea pe Mary Poppins către casa familiei Banks) către ideea de belșug. Toamna nu apărea, astfel, întunecată, ci rodnică. Ca o sărbătoare a fertilității.
Sigur, tot la școală se studia, neștirbit, „Balada unui greier mic“ a lui Topîrceanu. Acolo, așa cum știm cu toții, apărea drept „Lungă, slabă și zăludă, / Botezînd natura udă / C-un mănunchi de ciumafai“, risipind în juru-i „Ploi mărunte, / Frunze moarte, / Stropi de tină, / Guturai...“. Deci pe linia cealaltă, cenușie și bolnăvicioasă. Numai că respectiva poezie ne era predată din altă perspectivă: cea a eticii muncii, să zicem. Bietul greiere o pățea, de fiecare dată, în raport cu vecina lui, furnica. Aceasta din urmă nu se dovedea deloc un suflet caritabil și nici o bună creștină: cînd greierele îi cerea „o grăunță cît de mică“, se comporta precum Scrooge (de care atunci nu auzisem), se dovedea hapsînă, fără inimă, și nu-i dădea nimic.
E adevărat că, atunci, nu ne era familiară ideea de caritate. Sigur, ea se manifesta totuși în diverse feluri, dar nu era numită ca atare. De pildă, dacă o vecină de pe același palier de bloc sau de la alt etaj venea și-ți cerea o „ceșcuță“ (intra în vocabularul și măsurile epocii) de zahăr sau o litră de ulei, îi dădeai, desigur. Mai ales în condițiile în care acestea se raționalizaseră. Îi dădeai, totuși, nu total dezinteresat: știai, chiar dacă nu-ți formulai asta explicit, că așa ai credit la respectiva vecină, că la un moment dat poți să-i ceri și tu, dacă nu o să ai.
Pe cînd furnica știa că nu va avea credit la greiere, pentru că acesta va rămîne mereu un trîntor asocial care nu o să aibă nici urmă de grăunță. Și, cum spuneam, nefiind destul de nobilă pentru a-l ajuta dezinteresat și fără să aștepte nimic în schimb, pur și simplu nu o făcea. De altfel, auzeam replici de felul ăsta, furnicesc, și în raport cu cerșetorii epocii, care, atunci cînd îți întindeau mîna, erau trimiși la muncă și apoi analizați și comentați. Tatăl meu spunea că doar postura în care se aflau, aceea de a cere, era suficientă pentru a te face să le dai ceva fără a le schița o caracterizare, în stilul epocii, sau a le întocmi, în același spirit, un dosar.
De altfel, nu știu cîți credeau, pe vremea aceea, că oamenii pot fi și altfel, că unii pur și simplu nu se pot adapta vieții în general. Că nu toți pot fi introduși cu succes în categoria victorioasă și productivă a „oamenilor muncii de la orașe și sate“. Că unii pur și simplu trebuiau ajutați, și nu doar penisonați ori instituționalizați ori doar să li se ofere niște ajutoare nu destul de semnificative. Să fii altfel, pe vremea aceea, era o stigmă. Gay nu puteai fi, declarat, pentru că riscai pușcăria. Cu probleme mentale, riscai să fii internat la vreun spital de psihiatrie. Nici vorbă de psihoterapeuți pe atunci. De altfel, însăși Facultatea de Psihologie se desființase.
Pe scurt, toată lumea, vrînd-nevrînd, trebuia să fie furnică. Sau dacă simțea că nu era, trebuia să pretindă că e. Greierii nu erau admiși. Altfel decît ca exemple negative. De tipul tinerilor care erau tunși și trimiși la muncă, într-o anumită perioadă.
Altfel, toamna venea harnică în fiecare an, în orașele și în caietele noastre. Greierele a rămas însă ostracizat, cam pînă‑n 1989. După revoluție, mentalitățile au început să se schimbe, slavă Domnului. Ne-am dat seama, măcar, că nu putem fi cu toții furnici. Și că își au și greierii rostul lor, și chiar grăunțele lor.
